Într-unul dintre weekenduri am urmărit pe Netflix documentarul “Whitney: Can I be me?” despre viaţa celebrei şi defunctei artiste Whitney Houston. Mă ştiţi pasionată, savurez orice cărţi, filme, articole biografice îmi apar în cale, de la cele despre scriitori sau oameni de afaceri, până la actori sau cântăreţi. Trebuie că există o reţetă a succesului care se cere descoperită.
Respectivul film m-a surprins, m-a întristat, m-a îngrozit, dat m-a şi luminat. N-am fost o mare iubitoare a muzicii artistei, dar i-am admirat vocea uriaşă dublată de o un soi de carismă non-carismatică, dacă înţelegeţi paradoxul. N-am ştiut aşadar multe din dedesupturile carierei sale, influenţa uriaşă a mamei, faptul că şi-a asumat la începuturi să fie un produs muzical uşurel, fără nici măcar o urmă a rădăcinilor sale. Practic Whitney a fost prima cântăreaţă neagră care a cântat şi s-a purtat ca o albă, iar această diferenţiere a propulsat-o rapid pe culmile succesului.
Doar că a şi costat-o enorm. Pentru că în momentul în care încerci să fii altceva decât eşti vei fi taxat de comunitatea ta pentru lipsa de autenticitate. Iar faptul că deşi a câştigat un premiu Grammy, la decernarea sa a fost copios huiduită reprezintă doar una dintre notele de plată care au adus-o în finalul cunoscut deja.
Este imposibil să nu rămâi cu gura căscată când o auzi şi vezi interpretând live muzică gospel. Cu siguranţă documentarul a şi ales momentele de aur. Este un soi de linie directă cu divinitatea. Cântă cu tot corpul, sunetele parcă tâşnesc de peste tot. Dă totul acolo, în cel mai real şi vizual mod. Şi totuşi mare parte din piesele ei sunt pur comerciale, punându-i în valoare o mica parte din calităţile artistice uriaşe.
Muzica se face e bani, este adevărat. Trebuie să ajungă la masele mari de consumatori diverşi, să ne atingă pe toţi pentru ca artistul să fie definit ca “valoros”. Dar cu siguranţă artista ar fi ajuns aici şi luând calea mai puţin bătătorită a stereotipiilor şi abordării de tipul “facem ce vrea publicul”.
Whitney a fost o voce uriaşă. Dar a trait ca un orice alt produs de masă. Lucru deloc confortabil.
Pentru că asta înseamnă a alege după cum dictează publicul, nu după cum simţi. Deciziile personale nu-ţi mai aparţin. Relaţiile trebuie să intre în tiparul cerut de piaţă, maternitatea îţi este negată. Whitney povesteşte cu ochii în lacrimi despre turneele în care vorbea cu fiica ei doar la telefon şi despre dificultatea de a-i sta departe. În plus devii un soi de corporaţie. Ai un întreg lanţ trofic de oameni care trăiesc din talentul tău. Orice periclitează acest lanţ este rapid înlăturat.
De aceea dependenţa ei a învins, murind în supradoză. Pentru că a accepta o astfel de problemă putea fi echivalent cu sfârşitul poveştii. Corporaţia se ducea pe apa sâmbetei, aşa că toţi cei care au tras un semnal de alarmă au sfârşit prin a fi scoşi din sistem. Oricât de cinic ar părea, industria ştie că moartea este mai profitabilă decât dezintoxicarea.
Dar artista nu a fost doar un lut de creaţie în mâna producătorilor şi industriei. Relaţia cu familia ei a fost la fel de distructivă. Fiind singura fată a unei familii implicată în viaţa religioasă a comunităţii, a fost nevoită să fie la fel de maleabilă şi în mâinile părinţilor şi fraţilor, mai ales a mamei, care şi-a trăit prin ea propria carieră ratată. N-a fost ea nici măcar acasă, în braţele primordiale! Ci doar o voce care se cerea antrenată şi o imagine care se cerea cultivată.
Documentarul este fenomenal din multe puncte de vedere. Veţi vedea că acolo unde sunt bani mulţi poţi crea orice imagine printr-un efort minim de comunicare, motiv pentru care multe din lucrurile pe care le ştim despre artistă sunt mai mult sau mai putin apropiate de realitate. De exemplu, deşi a avut o relatie co-dependentă cu soţul ei, ea era cea care l-a introdus în universul drogurilor, pe care l-a cunoscut în copilărie de la fraţi, el fiind cel care a învăţat-o “beneficiile” alcoolului. Biografie ei de început este pur şi simplu romanţată.
Dar dincolo de asta este un semnal de alarmă pe care puţini părinţi sunt dispuşi să îl audă: nu ne putem obliga copiii să traiască visul nostru, consecinţele alegerilor noastre şi să fie fericiţi. Poate că finalul artistei este unul extrem. De fapt, mai mult decât extrem, lăsând fiicei aceeaşi moştenire blestemată şi acelaşi sfârşit tragic. Însă nici o viaţă în care să te simţi întotdeauna inadecvat, din alt film, nu mi se pare un preţ mic.
“Ne obişnuim cu aproape orice!”, spune într-o carte. Aşa este, capacitatea noastră de a ne adapta unor contexte sociale şi psihologice dificile este uriaşă. Dar dacă nu suntem niciodată lăsaţi să fim noi, să trăim conform abilităţilor, dorinţelor, proiecţiilor noastre vom căuta întreaga viaţă confortabilul dat de acest inconfort. Care se traduce în relaţii perdante, ca în cazul artistei, dependenţe sau alte comportamente autodistructive.
În încheiere nu pot uita religia: pentru că una care suţine că o relaţie cu o persoană de acelaşi sex este inacceptabilă, dar dependenţa de droguri este ok, nu poate fi iertată. În familia artistei, profund şi practicantă religios după cum spuneam, faptul că Withey devenea incoerentă din cauza abuzului de substanţe dubioase era scuzabil, în schimb o potenţială relaţie cu o femeie care o echilibra şi încerca să o ajute cu balansul pe linia de plutire, era de neconceput.
Este frumos să rămâi în istoria muzicii. Dar nu istoria ar trebui să ne intereseze ca părinti, ci un prezent normal şi asumat. Pentru că viitorul copiilor le aparţine doar lor.
Sursă foto: acest articol, al cărui autor priveşte, din păcate, documentarul la care fac referire cu oarece ochelari de tabloid.