Mă știți: consider că în părințeală doar abuzul este de nepermis. În rest, micile noastre scăpări umane sunt mai dificil de acceptat de către noi, adulții, decât de către copii și devenirea lor.
Dar, uitându-mă în jur văd o greșeală pe care o fac toți părinții: nerăbdarea parentală. Probabil că este ceva în ADN-ul uman, că prea o văd peste tot. Imediat după naștere i-am pune pe oliță. Copiii deștepți se nasc cu măselele de minte, recitând poezii și mergând deja biped! La grădiniță trebuie bifate măcar două olimpiade internaționale. Dacă fac un sport, trebuie să performeze astfel încât la două luni după înscrierea la club să fie convocați la echipa națională. Cea a oamenilor mari!
Părinții nu mai așteaptă școala, vor să îi învețe pe copii încă de la creșă cititul și socotitul. Iar când se învață adunarea, ei vin cu rădăcina pătrată sau matrici.
Nu știu de ce și unde ne grăbim. De ce nu ne plac toate etapele așa cum vin ele. De ce credem că precoce este mai bine.
Realitatea ne arată că toate trebuie făcute la vremea lor. Este adevărat că există copii care pot și vor să facă mai mult. Dar sunt puțini. Iar dorința, motivația, abilitățile de a face mai mult vin din partea lor, nu a celor din jur.
Dar pentru majoritatea copiilor a face precoce o activitate sau a dobândi mai devreme o abilitate înseamnă, adesea, a ignora o altă activitate sau abilitate specifică vârstei.
Știu că pare puțin să ne vedem copiii manipulând jucării. Dar așa învață natural despre forme, culori, mărimi, texturi, sunete. Știu că ni se pare că un antrenament organizat este mai bun ca o miuță cu prietenii. Dar într-un mediu liber, necontrolat, copiii învață să alerge cât îi țin puterile, despre competiții neviciate, leadership, reguli, lucrul în echipă.
Deci pentru orice credem noi că trebuie să învețe copiii, de fapt, ei trebuie să ignore ceea ce le este natural să o facă. Apoi, ca părinți, nu suntem la fel de îngăduitori ca natura sau profesorii. Vrem ca lucrurile să se întâmple când și cum vrem noi, ceea ce generează o presiune absurdă asupra copiilor.
Ori cu psihicul e ca la fizică: presiunea prea mare poate cauza daune. Sau măcar abandon. Imagine de sine viciată în mod eronat. “Nu sunt în stare să fac asta!” va spune vocea lui interioară, deși nimeni n-ar fi la vârsta respectivă.
Nerăbdarea este, așadar, dăunătoare. Fiecare copil are ritmul său. Unii învață liniar, alții în salturi. Unii par a fi talentați, dar nu reușesc să progreseze. Alții par a fi mai puțin răsfățați de genetică, dar au o motivație și o putere de muncă atât de mari, încât se dezvoltă ca Făt Frumos din povești.
Ca părinți trebuie să îi scoatem uneori din zona de confort. Dar goana asta de a fi înaintea vremurilor și programelor școlare este dăunătoare tuturor. Nu putem trăi doar în disconfort. Uneori trebuie să simțim că am reușit, că suntem buni la ceva, că merităm laude. Și noi, și copiii noștri.
Așa că data viitoare când auziți un părinte care vă spune că la patru ani copilul său citește Dostoievski, amintiți-vă ce vă spun eu: la vârsta aceea, jocurile de construcții sunt mult mai potrivite. Și îmi veți da dreptate încă din clasa întâi, când copiii fac primele noțiuni de geometrie în spațiu.