Am avut niște zile din acelea în care îți vine să juri că luminița de la capătul tunelului este iremediabil arsă. E drept că nici soarele nu s-a prea arătat în ultimul timp pe cerul bucureștean, așa că o și fi comuniunea om-natură, cu care generația mea a fost îndoctrinată la școală, ceva real.
Dar nu se cade să stai prea mult în butoiul cu melancolie blegoasă. Așa că am purces, fără să știu că asta va ieși, la terapie.
Primul pas a fost să citesc cartea pe care o are copilul mic în luna noiembrie ca lectură suplimentară. Se numește “Din 7 în 7”, a fost scrisă de Holly Goldberg Sloan și a apărut în 2013, având succes răsunător imediat. Și total meritat.
La momentul acesta este sold out în România, probabil că urmează să fie republicată. Mulțumim deci Iuliei că ne-a ajutat și de această dată împrumutându-ne volumul ei.
Motivul oficial pentru care citesc aproape întotdeauna cărțile propuse copiilor pentru lectură suplimentară este acela de a verifica dacă ei chiar dau foile acestora cu sens. Știu mulți copii care bifează timpul de citit alocat de părinți, dar nu parcurg un rând din cartea pe care o deschid. Probabil că nu v-ați gândit niciodată la asta, nici eu nu am făcut-o până când nu am auzit multiple astfel de mărturisiri.
Motivul real este, totuși, altul: mi-a plăcut întotdeauna literatura pentru copii. Iar acum, cu mintea de adult o înțeleg mult mai bine. Este distractivă, dar și profundă, multe din naivitățile ei fiind, de fapt, mostre de înțelepciune și adevăr.
Ei bine, acesta a fost pasul cu plânsu’ din terapie. Cartea asta este o capodoperă a scrisului simplu și emoționant. Descrie doliul atât de firesc, inteligibil, uman, încât a fost pentru prima oară când am simțit că am procesat real câte ceva din experiențele mele. Să reușești să faci din drama totală a unei fete supradotate, o poveste deloc siropoasă, mi se pare talentul suprem. Am savurat cartea, deși nu o dată a trebuit să întrerup cititul ca să-mi recapăt privirea împăienjenită de lacrimi.
Dar vine mintenaș râsu’. Aseară am lăsat totul pe umerii puternici ai copilului mare și am mers în doi la un spectacol de stand-up. Și când zic totul, pun inclusiv achiziția biletelor, show-ul fiind și el sold out de mult.
I-am văzut așadar la Sala Palatului pe Teo, Vio, Costel, tipa de la Asia Express, plus un puști simpatic care a deschis ostilitățile. Și am râs continuu timp de 2 ore. Umor spumos, incorect politic, foarte deocheat pe alocuri, exact ce are omul nevoie ca să uite de belele. Îi mulțumesc copilului mare, a fost pentru mine exact pauza cu resetare de care aveam nevoie.
Acum mă declar vindecată de scurtul puseu depresiv. Și vă recomand terapia asta total bipolară, nevalidată științific, dar inofensivă din punctul de vedere al riscurilor și cu eficiență dovedită în ceea ce mă privește.
(Cât despre poza care ilustrează textul de azi, atât s-a putut! 😀 Și caz că se întreabă cineva, favoritul meu este Teo.)