– Cine ar trebui să ofere respect în primul rând: angajatul sau angajatorul? m-a întrebat la un moment dat un antreprenor de modă veche.
Era frustrat din cauza lipsei de respect a angajaților față de reguli și echipa managerială. Pe de altă parte nici echipa de conducere nu se înghesuia să-și arate prețuirea: salariile întârziau nepermis de mult, nepotismul era în floare, lipsa de profesionalism prolifera, legislația muncii părea opțională.
Nu mă gândisem până atunci niciodată la respect într-o astfel de relație primordială de tip oul sau găina. Am pornit întotdeauna de la premisa că fiecare om care îmi intră în raza de interacțiune îl merită. Asta se traduce prin a fi punctuală, a comunica non-conflictual, a respecta regulile elementare de politețe, a privi fiecare om fără a-i judec aparența.
Poate de aceea respectul nu mi-a lipsit niciodată. Pentru că îl ofer necondiționat, oricui. Și se întoarce la mine în mod natural, spontan, neforțat.
Ca popor mi se pare că ne zbatem în această paradigmă: de ce să-i respectăm pe alții, dacă ei nu ne respectă pe noi? Dacă ajungem să cuantificăm elementele de politețe și empatie, dacă gândim în termeni de “eu îți dau ție doar dacă tu îmi dai mie”, nu vom depăși niciodată statutul de țară “în curs de dezvoltare” și nu mă refer din punct de vedere economic, ci social.
Trebuie să înțelegem că a încălca regulile sau a lovi, voit sau nu, în demnitatea celui de lângă noi, sunt alegeri personale. Sunt reacții care țin de educația și caracterul nostru, nu de context. Și nu pot fi acceptate oricum am da-o.
Nu există scuza: “și el/a început”, așa cum nu există nici “eu n-am vrut să lezez, este victima prea sensibilă”. Altminteri dacă ni se fură televizorul, ar înseamna că este justificat ca și noi să-l furăm de la alții. Și, pe bune, de ce te-ai supăra pentru un televizor furat?
După incidentul de ieri a început valul de solidaritate națională. Omul n-a greșit cu nimic, e lumea rea. Îmi place când românii țin cu ai lor, dar nu știu cum de reușim să producem atâta vuiet numai atunci când poate că ar trebui să facem liniște și să învățăm lecția primită. Omul merită toată compasiunea noastră, în niciun caz nu trebuie linșat mediatic sau profesional, dar a greșit. Și eroarea lui este o lecție națională pe care o ratăm.
Și dacă tot am început cu o frază din viața profesională, închei cu una din cea personală. Când apar conflicte între copiii care se strâng în curtea noastră, invariabil gestul urât care le cauzează este făcut “din joacă”. “L-am lovit/ împins/ poreclit din joacă” ca și cum asta scuză vânătaia sau lacrimile celuilalt. Știți ce le spun când sunt chemată să arbitrez cearta?
– Dacă unul plânge, înseamnă că nu e joacă. Joaca e distractivă pentru toți.
Poate că ar trebui să privim cu mai multă considerație lacrimile celor din jur. Posibil ca lumea să fie prea sensibilă sau ipocrită, dar asta nu este o scuză pentru comportamentul nostru. Când unul plânge, nu se cheamă trai social, ci junglă.
Sursă foto (și o altă perspectivă despre respect): https://arisingcourage.com/the-root-of-respect/