
- 11/12/2023
Până ieri am definit bogăția într-un mod rațional, convențional. Cantitativ și financiar. Adică mulți bani. Suficienți cât să-ți permiți orice și oricât.
Ba chiar în frumoasa vacanță din Sardinia, stând liniștită la o terasă într-un port de bogați, mâncând cea mai simplă și mai bună pizza ever și uitându-mă la niște bijuterii de yachturi, mi-am dorit să fiu de acolo. Indecent de bogată.
Ieri am fost la înmormântarea mătușii mele, într-un sat pe care-l putem considera diametral opus față de Porto Cervo. Un moment extrem de trist, dar cumva inevitabil, în care mi-am reamintit că oricât ne împuținăm încă suntem o familie și tot ne rămân uși pe care să le deschidem, mese la care să ne așezăm sau umeri pe care să plângem.
Acolo, în marea de haine cernite și de ghete înecate în glod, am văzut doi oameni mai bogați ca toți bogații: un copil care a primit 30 de lei, bucurându-se de parcă tot Raiul i s-a arătat în față și o bătrână în ai cărei ochi albaștri era un senin cum nu cred că am văzut vreodată.
În meseria mea am privit fețele multor oameni și am învățat să citesc de toate în ochii celor din jur. Este adevărat ce se spune: aceștia nu mint niciodată. Îți arată tristețea, răutatea, tulburarea, nerăbdarea, iubirea, trădarea. Liniștea, echilibrul. Împăcarea cu sine, cu lumea, cu alții. Tumultul, frica, bucuria.
Ochii aceia care se ițeau pătrunzător de sub un batic erau atât de limpezi și exprimau atâta împăcare, încât nu puteau fi decât ai cuiva care a făcut pace cu viața și cu moartea. Nu resemnare, ci liniște. Acea liniște a omului căruia i-a fost greu, dar și-a dat seama că ușor e doar acolo unde ni se promite când o luăm pe ultimul drum.
Pentru un copil, 30 de lei înseamnă Raiul. Pentru o femeie a cărei vârstă bate spre spre trei cifre, o zi în plus pe Pământ, bogăția supremă.
Nu mai vreau yacht. Nici Birkin-ul ăla pe care acum îl au tot mai multe țoape. Vreau să pot privi lumea în ochi senin și calm indiferent de câtă tristețe, bucurie, răutate sau gânduri meschine apar în fața mea.