
Deseori mă supără domneştenii mei. De câte ori se ceartă fără sens, de câte ori cineva cere ajutorul şi primeşte miştouri, de câte ori au sincope grave de logică, tind să cred că “doar la noi în Domneşti vezi asta”.
Şi totuşi zilele trecute am reluat razant contactul cu o comunitate exact pe dos faţă de cea din urbea noastră. Formată din oameni extrem de educaţi, care locuiesc în buricul Capitalei, cu foste cariere înfloritoare şi actuale bătrâneţi trăite din pensii deloc mici. Care au călătorit mult în străinătate, au copiii aşezaţi bine, cunosc oameni la fel de importanţi ca ei. Şi mi-am amintit că nici unde-i carte multă şi bani pe măsură, nu este mai multă înţelegere sau empatie. Că orgoliile se ciocnesc indiferent de diplome, iar caracterele nu sunt neapărat măsura educaţiei din şcoli.
Practic oamenii ăştia, bătrâni deja, deși au trăit o viață împreună, nu au o vorbă bună de spus unul despre celălalt. Se judecă, moral şi legal, se ceartă, se împung, nu se ajută reciproc, deşi au aceleaşi probleme, nu se respectă deloc. Şi asta nu doar ca meteahnă a vârstei, ci o continuare firească a modului în care au trăit în comunitate.
Totuşi am avut o surpriză să constat că toți venerabilii la care fac referire vorbesc cu ceva recunoştinţă despre o aceeaşi persoană care ţine grupul bătrân și disfuncţional încă unit.
O persoană care este total altfel, care nu a avut nici carieră, nici educaţie pe măsura vecinilor, dar care prin modul blând şi împăciuitor de a relaţiona a reuşit să fie liantul unor personalităţi aflate veşnic în prag de război.
Iată că empatia şi inteligenţa de a trăi bine într-o comunitate, nu sunt date de studiile universitare, ci de anii de acasă, de modul în care ai fost învăţat să supravieţuieşti. În percepţia colectivă agresivitatea, harţa sunt semne de putere, iar bunătatea, blândeţea semne de slăbiciune. Unii învaţă să trăiască perpetuu agresiv, deşi asta îi transformă încet şi sigur în moaşte nefrecventabile, alţii învaţă să treacă cu graţie peste mizeriile generate de viaţă şi traiul în comun, devenind cu vârsta sfinţi printre noi.
În organizaţii este la fel. Cu cât este mai gros teancul de diplome și mai mare salariul, cu atât mai colţuros este uneori orgoliul posesorului. Şi cu cât sunt mai mulţi proprietari de astfel de unghiuri, cu atât este mai greu de găsit o linie dreaptă spre rezolvarea unei probleme. Doar blândeţea aceea totală şi autentică, venită din încrederea în sine şi o educaţie corectă, poate ţine grupul unit şi funcţional.