Trăim încă vremuri în care greşelile sunt intens blamate şi pedepsite. De la cele mai simple, la cele mai complexe, de la unele cu consecinţe minore, la altele cu adevărat catastrofale, noi oamenii ne petrecem mai mult timp vânând greşelile altora decât evitându-le pe ale noastre sau învăţând ceva din ele.
De ce ne intereseaza mai mult ce fac alţii e clar: pentru că astfel părem mai grozavi. De ce nu învăţăm totuși nimic din erorile făcute de noi şi de cei din jur? Pentru că modul în care abordăm greşelile este unul ineficient.
Voi da cel mai banal şi actual exemplu, din care putem extrapola uşor: copiii care pierd sau strică lucruri. N-am auzit nici măcar un părinte zicând: “asta e, uneori chestiile se mai defectează sau mintea noastră intră în pauză, rezolvăm cumva!” De regulă ţinem teorii interminabile despre valoarea banilor, obiectelor, timpului pierdut, despre consecinţe, despre a-ţi băga minţile în cap să nu carecumva să se repete infamul comportament. Ca şi cum a existat cineva pe lumea asta care n-a pierdut sau stricat ceva!
Astfel o eroare banală are pentru cei mici cel puţin două pedepse: una că trebuie să se descurce fără ceea ce au pierdut/ stricat. A doua faptul că trebuie să suporte săpuneala noastră verbală. Şi lăsaţi că e dublă penitenţa, dar lipseşte cu desăvârşire componenta de învăţare. Pentru că nimeni nu se schimbă din teorii serbede, ci văzând acţiuni concrete.
Aşadar dacă vrem ca probabilitatea repetării erorii să scadă, trebuie să le arătam copiilor ce e de făcut în acest sens. Au stricat ceva, încercăm să reparăm, au pierdut, căutăm un înlocuitor sau o soluţie temporară. Datul din gură nu face decât să instaureze o frică de greşeală, dublată de faptul că, în continuare, copilul nu are mecanisme funcţionale să îşi schimbe comportamentul.
Îi putem învăţa apoi să manipuleze cu grijă obiectele (arătându-le concret, nu cu etichete de tipul: “eşti neîndemânatic!), să îşi facă mental (sau fizic) liste cu cele necesare într-un context, îi putem asista un timp văzând exact care este problema de fapt sau îi putem încuraja să găsescă singuri soluţii. A-i certa chiar nu ajută la nimic, decât le sporeşte anxietatea. Care, ce să vezi, poate predispune la erori, pentru că în loc să te concentrezi la ceea ce ai de făcut, stai cu mintea îndreptată spre obiectul fricii.
În companiile toxice vedem cel mai bine cum comportamentele de a evita greşelile sunt disfuncţionale. Cu cât angajaţilor le este mai frică să greşească, cu atât progresul întârzie.
Este adevărat, în cazul erorilor care îi afectează pe alţii, pedeapsa are un caracter moral. Victima trebuie să simtă că i se face dreptate, deşi în cazul pierderilor serioase acest concept este imposibil de restaurat. Totuşi dacă nu vorbim despre încălcări ale legii, cea mai utilă abordare este aceea de a găsi soluţii, nu de a încrimina.
Aşadar, nu reuşim să învăţăm din greşeli pentru că învăţarea are nevoie de modele de acţiune şi comportament, nu de pedepse. Şi noi de ani lumină să ne prindem de asta!