Se mai încheie un an şcolar, pentru unii bun, pentru alţii prost, pentru unii liniştit, pentru altii furtunos, pentru unii cu folos, pentru alţii absolut degeaba.
Un an în care controversele generate de sistemul nostru de învăţământ au continuat şi criticile au fost la fel de acide.
Sistemul trebuie reformat, asta e clar. Totuşi, în loc să acuzăm lipsa de leadership şi de viziune la nivel guvernamental, corupţia pandemică şi lipsa de interes pentru performanţa reală, toată lumea înjură profesorii. Adică exact pe cei care nu pot schimba decât punctual şi temporar mersul lucrurilor.
Conflictul profesori – părinţi este de fapt un conflict al aşteptărilor pe care le are fiecare:
Ce vor de fapt profesorii?
Ce vrem cu toţii în carieră – salarii confortabile, respect faţă de breasla şi munca lor, condiţii decente în care să-şi poată desfăşura activitatea. Şi copii care să vină cu ce trebuie de acasă, pentru că şcoala nu poate face nimic fără suport din partea familiei. (Viceversa fiind la fel de valabilă.)
Ce vor părinţii?
Mult mai complicat: unii vor performanţă, alţii vor confort pentru copiii lor. Unii vor disciplină strictă, alţii un mediu liber, creativ, deci pe alocuri haotic. Unii vor educaţie “ca pe vremea lor”, alţii vor să trecem deja în 2020. Unii vor ca la ruşi, alţii ca la norvegieni. Unii vor teme multe, alţii deloc. Unii vor o mână de ajutor în educaţia copiilor, altii să fie substituiţi de către şcoală şi educatorii ei. Unii vor educaţie pentru copii supradotaţi, alţii pentru copii cu alt tip de nevoi speciale.
Aşadar profesorii trebuie să lucreze nu doar diferenţiat (refrenul – coşmar de la orele de pedagogie din liceu şi cursurile din facultate), ci individualizat, unu la unu cu clase de chiar şi 35 de copii, respectiv 70 de părinţi.
Eu cunosc ambele baricade: ştiu cum este să ai în clasă un copil cu intelect peste medie, unul cu tulburare din spectrul autist, cinci din comunităţi minoritare care nu ştiu nici să vorbească coerent la şase ani şi alţi câţiva la fel de diverşi, deci solicitanţi. Şi iarna să împrumuţi bani de bocanci, pentru că salariul de debutant nu acoperă astfel de răsfăţuri.
Dar îmi este familiară şi frustrarea de părinte care a trebuit nu o dată să recupereze acasă ceea ce nu s-a reuşit în şcoală.
Aşa că vorbesc în cunoştinţă de cauză când spun că toţi avem aşteptări nerealiste. Profesorii pentru că educaţia şi finanţarea ei nu au constituit niciodată priorităti pentru clasa politică şi nici nu există interes să devină. Iar manelizarea (cancanizarea) României, această nouă revoluţie socială şi culturală aduce în şcoală tot mai puţini copii asertivi, motivaţi, cooperanţi.
Iar noi, părinţii, pentru că uităm că suntem mulţi, diverşi şi imposibil de mulţumit. Profesorii nu sunt supereroi, nu au puteri speciale, sunt oameni ca şi noi, cu limite, cu bune, cu rele şi cu salarii care oricum le taie entuziasmul.
În loc sa ne luptăm într-un război surd şi neproductiv mai ales pentru copiii noştri, ar trebui să ne preocupe readucerea educaţiei real, constructiv pe agenda de zi a clasei politice. Şi având acelaşi interes putem fi puternici aliaţi şi nu combatanţi.
Pentru noi vine clasa a 8-a, un nou prag, aşa că vom avea nevoie de încurajări, o abordare pozitivă şi o motivaţie puternică, deci oricum ne vom ţine departe de frontul critic tot mai vocal, public, generalizat.
Vacanţă frumoasă tuturor!