Imposibil de categorisit

Suntem mai mult decât credem că suntem

Actualele discuții despre sănătatea mentală în contextul performanței sportive sunt atât de normale încât puțini le pot percepe ca atare. Faptul că niște oameni care fac lucruri incredibile au momente de neputință ar trebui privit ca ceva firesc: nimeni ne este mai presus de condiția umană, chiar dacă mulți o ridică la un nivel intangibil maselor. Dar cei care te pun pe piedestal sunt și cei dispuși să arunce apoi, dezamăgiți, cu gunoi spre chipul tău cioplit. Și asta este normal atât timp cât o facem de secole și nu ne potolim. Oricum, retragerea unei gimnaste mari de la Olimpiadă ne arată, de fapt, o lecție uriașă de viață: Marele pericol care pândește asupra sănătății noastre mentale este să credem că suntem ceea ce realizăm la un moment dat. Sportivii se identifică prin performanțele lor, oamenii de afaceri prin cea mai generoasă cifră de afaceri obținută, părinții prin diplomele copiilor, femeile prin tinerețe și frumusețe. Cât timp realizezi, ești. Când lași garda jos, devii altceva, imposibil de iubit, prețuit, respectat. Dar viața este o călătorie, nu o destinație. E ...
Citește mai mult »

O țară de gomoși

În urmă cu ceva vreme, o poză cu celebrul neurochirurg Leon Dănăilă stând pe un scaun în metroul bucureștean s-a viralizat în Social Media. Discuțiile, comentariile, analizele s-au concentrat toate în zona “așa ne respectăm noi, românii, valorile!” Pe mine m-a uimit ruptura logică a situației. Cum adică: în România mersul cu metroul este ceva pentru non-valori, ceva de subzistență, urât, care nu se face? Trebuie musai limuzină și covor roșu ca să ne arătăm respectul față de un profesionist? Și cam câți astfel de indicatori de statut ne-ar trebui pentru toți medicii care au salvat vieți? Între timp, în țările care au descoperit apa caldă mai devreme ca noi, mari lideri politici, vedete de tot soiul și cu siguranță unii mari neurochirurgi folosesc transportul în comun din multe și variate motive. Cele mai importante fiind rapiditatea și sustenabilitatea. Românul crede că nu se respectă pe sine și nici valorile dacă urcă pentru 10 minute în metrou. Revenind la zilele noastre, vuiește presa că la meciul de zilele trecute, organizat la București în cadrul Campionatului European de Fotbal, cei ...
Citește mai mult »

Piaţa muncii ar trebui să poarte un nume: Obor, Drumul Taberei sau Matache

Nu cred că e recruiter care să nu se fi plâns măcar în faţa oglinzii din baie de atitudinea pe care o au candidaţii din proiectele de recrutare şi selecţie. Şi nu este căutător de job care să nu fi zis măcar în bărbie de mama, tata şi străbunii celor care îi invită (sau nu) la interviuri. Ca de obicei, au dreptate şi unii, şi alţii. Ambele baricade sunt prinse în mrejele propriilor interese şi atunci când fiecare vrea doar să câştige, unul clar va fi perdant. Ceea ce în relaţiile de muncă devine păgubos nu doar din punct de vedere financiar ci şi emoţional. În mod normal, atitudinea corectă în astfel de proiecte, este aceea în care ambii parteneri trebuie să prioritizeze câştigul celuilalt: companiile trebuie să se gândească nu la cum să-l atragă pe cel mai bun şi, totodată, ieftin, ci, mai ales, cum să-l dezvolte şi păstreze cât mai mult timp. Iar candidaţii, nu doar cum să obţină jobul în cauză, ci cum se pot dezvolta profesional într-un mod în care şi performanţele de ...
Citește mai mult »

Rolul social al criticii

Se vorbește din ce în ce mai mult despre hate. Care ar fi mai mult decât un feedback negativ. Și care constituie o prezență tot mai pregnantă în viața noastră reală, dar mai ales în cea virtuală. Este natural să percepem critica, indiferent de natura și profunzimea ei, similar unei amenințări și să reacționăm apărându-ne. Dar toți oamenii de succes recunosc că au fost asaltați și uneori chiar copleșiți de critici. Deseori injuste, părtinitoare, ucigătoare. Și că au reușit în ceea ce și-au propus ridicându-se peste ele și mergând mai departe. Se întâmplă asta din două motive: în primul rând omul obișnuit, ca să nu spun mediocru, observă greu talentul în fază incipientă. Abia când îl văd finisat, sclipitor, se prind că era ceva special acolo încă de la început. De aceea se grăbește să critice, pentru că nu înțelege. Apoi, în orice grup social, indiferent de regn, este nevoie de exemplare puternice care să asigure supraviețuirea. Cum omul a devenit un animal guvernat de legi, nu ne mai putem arăta supremația cu pumnii. Dar ne batem în vorbe, ...
Citește mai mult »

De ce performanța rămâne o raritate în România?

Sportul autohton se zbate în mediocritate. Cu câteva excepții notabile și cumva individuale, nimic nu mișcă pe drumul spre podiumuri și lauri. Școala românească se scaldă, la rândul ei, între vechi și nou, tot mai departe de scopul și utilitatea sa. Afacerile românești sunt într-o majoritate covârșitoare bazate pe un model de funcționare în care contează profitul imediat și nu durabilitatea construcției. Dropshipping este noul imn, salariul minim pe economie și tonurile de gri, vechiul reper. Ar fi absurd să ne mirăm că ne ținem vârtos de locurile din coadă. Totuși, ca orice mediocru veritabil, noi negăm statut, proclamându-ne de fapt extrem de valoroși. Păi cine o mai are pe Halep, o mână de olimpici la matematică și un unicorn ca noi? Suntem buni, dar pururea persecutaţi! Performanța nu este nici măcar un vis în România. Pentru că a visa la ceva înseamnă să-i percepi, chiar și vag, coordonatele. Iar să purcezi la treabă e și mai greu, necesită schimbări, trudă, lacrimi și sudoare. Ce ne lipsește așadar? În primul rând mentalitatea. Performanța înseamnă repere clare, obiective, creativitate în a depăși ...
Citește mai mult »

Teme de vacanță

S-a trezit învățătoarea ratată din mine și, pentru că se simte aer de vacanță, vă las teme pentru perioada care urmează. Se numește fixarea cunoștințelor și este obligatorie! Așadar: 1. La Matematică să adunați numai gânduri bune. Să scădeți păcatele altora din preocupările cotidiene și să rămâneți doar cu idei pozitive despre cei din jur, întâmplările de zi cu zi, provocările care apar. 2. La Cunoașterea Mediului trebuie să ieșiți în natură. Și să fiți prezenți acolo, în bătaia soarelui, în cântecele și mirosurile primăverii, să observați, să simțiți, să vă bucurați. 3. La Limba Română trebuie să citiți doar texte din care să rămâneți cu ceva: o informație, o nouă opinie, descoperiri recente, studii concrete. Într-o lume plină de fals, diversitatea ajută la a discrimina adevărul de minciună și binele de rău. 4. La Muzică să ascultați ceva nou, ieșind din bula voastră elitistă sau, dimpotrivă, mainstream. Știu că este un efort, dar merită! 5. La Desen să faceți o caricatură a voastră. Uneori ne luăm prea în serios și tindem să credem că totul se învârte în jurul nostru. ...
Citește mai mult »

Angajați pe sprânceană

Una dintre știrile dimineții ne spune că un polițist bucureștean a ratat o intervenție pentru că în timp ce țara ardea, el era la un salon de pensat situat pe raza altei secții! Mai mult decât atât, întrebat fiind de ce nu s-a prezentat de urgență acolo unde era nevoie de el, acesta a mințit, fiind dat de gol de către cosmeticiană. Recunosc că mă încearcă regretul că știrea nu este ilustrată cu poza sprâncenelor proaspăt aranjate. Dar chiar și așa, denotă destul de clar prioritățile unora dintre cei care se presupune că ar trebui să aplice legea. Nu comentez asupra dreptului fiecăruia de a-și îmbunătăți fizicul după cum dorește. Pensat, epilat, vopsit, orice te face să te simți mai bine în pielea ta, merită încercat. Dar când un om are ca job liniștea și disciplina celorlalți, ar trebui, la rândul său, să fie disciplinat, responsabil, corect. Nu să chiulească precum liceenii din ziua de azi! Iar când ești polițist și bagi nemotivate, măcar mergi la sală! Este dovedit empiric că ne plac mai mult mușchii bine conturați decât sprâncenele bine ...
Citește mai mult »

Despre comunicarea strategică în vremuri pandemice

De la o vreme refuz să mai consum știri despre măsurile de combatere a pandemiei. Nu doar că nu mă țin nervii mei încercați, dar parcă și celor însărcinați cu a comunica pe tema asta le place să se joace cu ei. Nu știu așadar ce este mai înnebunitor: faptul că trebuie să facem față unei situații fără precedent sau că suntem cobaii unor indivizi care nu par a avea idei prea bune, nici nu colaborează sau comunică unii cu alții, dar sunt foarte puși pe treabă. Există chiar un grup de comunicare strategică, dar dacă așa arată comunicarea strategică, zic să o încerce pe cea banală, poate le iese mai bine. Situația epidemiologică e pururea urâtă, până când ne vom imuniza în masă într-un fel sau altul. Medicii sunt copleșiți, spitalele pline. Dar deja există acum o altă pandemie de afecțiuni precum depresia și anxietatea. Statul în casă, nevoia neîmplinită de deconectare, problemele economice sunt mâncătoare de neuroni și distrugătoare de viață. După ce mai mult de un an, și încă socotim, am fost sub tirul veștilor proaste, ...
Citește mai mult »

Tu ești bine azi?

Nu știu să vă spun care a fost cea mai grea perioadă din viața mea. Sunt multe care se bat pentru locul fruntaș. Poate atunci când doctorii au abandonat lupta cu boala mamei mele, iar ea a realizat că se apropie deznodământul. Sau când am așteptat zile întregi și nopți confuze repatrierea unei cutii de lemn în care era sora mea. Când negrul din fața ochilor și gustul de colivă păreau a nu se mai termina. Sau când epuizată de nesomn, alăptat, țipete de copil și ziduri de adulți simțeam că pierd controlul. Dar cea mai recentă este, cu siguranță, perioada în care tata devenise, din cauza bolii, un pericol pentru el și pentru noi. Momentul în care a trebuit să-l duc într-un centru de îngrijire specializat, deși încă avea momente de luciditate, trecând, astfel, peste propria mea dorință. În toată perioada aceea nu am fost om, ci fiară. Alternam perioadele de insensibilitate cu cele de hipersensibilitate, catatonia cu isteria, râsul cu plânsul, toate asortate cu niște atacuri de panică surori cu cele de cord. Păream ok, ...
Citește mai mult »

Prima săptămână de după e întotdeauna copleșitoare

Prima săptămână după orice este copleșitoare. Te-ai întors dintr-o vacanță de trei zile? Ai o săptămână să revii la realitate. Concediu, cununie, intervenție chirurgicală, doliu, divorț? Primele 5-7 zile nu ești om, ești zombie. Și da, se aplică și la școala online. Cel mic n-a început după vacanță să frecventeze școala din București. Mai întâi am intrat noi în izolare, apoi clasa lui a trecut în online pentru că a apărut un caz printre colegi. Lecțiile de pe laptop au, poate, multe limitări. Dar și o mare calitate: suni deșteptarea cu un sfert de oră înainte să înceapă, spre deosebire de cele din bancă, a căror oră de trezire scade vertiginos. Abia săptămâna asta a început calvarul sculatului în creierii nopții. Și lucrurile au decurs după cum urmează: Luni – confuzie Nu știam ce ne-a lovit, unde trebuie să mergem, era să plecăm fără ghiozdan, am uitat oricum să mă pieptăn. Culmea, am ajuns cu 40 de minute înainte să înceapă orele, asta după ce, urmărind starea vremii, anunțasem că e posibil să întârziem toată săptămâna. Marti – depresie Am aflat ce ...
Citește mai mult »