Am plecat de pe insula grecească în care ne-am petrecut zece zile ale verii lui 2020 pe când afară erau 30 de grade și un soare încă văratic. Am ajuns în România, așa cum se întâmplă mereu, într-o autentică toamnă, cu un cinstit cod galben de ploi care îmi va îngreuna până la agonie logistica celor trei geamantane de haine murdare.
Despre vacanța în sine vă povestesc când îmi recapăt zenul. A fost frumoasă, dar provocatoare, iar întoarcerea i-a pus capac. N-am știut până în ultimul moment dacă să ne apucăm sau nu de bagaje și recunosc că dacă n-ar fi fost plătită într-o proporție destul de mare încă din februarie, nu cred că mă urneam din țară.
Am să vă spun azi despre cum am călătorit în nebunia prezentă. Pentru că cel mai mare stres al călătorului rămâne, în zilele noastre, riscul de infectare cu virusul anului.
În primul rând am mers și de această dată cu mașina, iar la granița cu Bulgaria am realizat că ne lipsește un docoment important al acesteia. Am reușit să trecem în lipsa lui, dar a fost stresul sejurului și subiect pentru multiple încercări ale hazului de necaz.
Am avut, în schimb, tot tomul de acte cerut de greci. Testarea lor aleatorie nu este chiar așa cum i se spune, algoritmul fiind foarte clar: se testează zilnic doar codurile care încep cu o anumită cifră și titularul formularului. Întrucât am fost o norocoasă tot sejurul, am avut bafta să fiu și cea testată, deci pot confirma că multe din testele făcute la graniță sunt recoltate de dragul procedurii. Mi-au luat probă doar din gât, de fapt de undeva de pe limbă, în contextul în care la ora aceea deja băusem cei doi litri de apă regulamentari plus trei cafele și mâncasem cel puțin două mese consistente.
Partea frumoasă a fost când am fost sunată la câteva zile de un domn dintr-o țară exotică, cu ceva propuneri de nerefuzat în ale business-ului. Omul vorbea o engleză țâțâită ca a grecilor și am fost convinsă că apelul vine să-mi dea vești proaste cu privire la testul făcut. Nu mă temeam de infectare, fusesem deja testată serios și sunt extrem de prudentă, ci de încurcături cum numai mie mi se pot întâmpla. Din fericire n-a fost cu boli ci cu promisiuni de creștere fabuloasă a afacerii mele. Doamne ajută!
Cele mai mari emoții le-am avut pe feribot. Justificate de altfel, la dus a fost o îmbulzeală și o dezorganizare ca în zilele bune, la întors ne-au lăsat să ne îmbarcăm în mașini, lucru care a redus substanțial aglomerația de pe scări. Cel puțin pentru noi, cei îmbarcați în prima linie. Am stat pe punte toată călătoria, deși era mult mai plăcut și mai comod în aerul condiționat și scaunele tapițate din interior.
Măștile au apărut în peisaj pe la jumătatea sejurului, când guvernul elen a trimis alertă de aglomerație și risc crescut de infectare în zona respectivă. Până atunci eram priviți ca niște extratereștri atunci când apăream cu mutrele acoperite.
Obsesia grecilor este totuși igiena mâinilor. Au dezinfectant peste tot, ești obligat să-ți cureți mâinile sau să porți mănuși. În magazine prețul acestor produse de curățare este substanțial mai mic ca la noi.
Nu există termoscanare la intrarea în supermarketuri, iar la terase cei care servesc poartă măști transparente, confecționate din plastic.
Mi s-a spus că Grecia e goală. Ei bine, nu la mijloc de August și nu pe insule. Terasele erau pline, la fel anumite plaje, e drept că în contextul în care locurile disponibile s-au înjumătățit.
Am avut norocul să fi ales un loc de cazare foarte potrivit contextului, resortul fiind format din vile cu intrare separată, locul de luat masa comun fiind aproape integral în aer liber. Iar bucătarul foarte priceput! N-aș fi putut sta la un hotel clasic 10 zile.
Am putut păstra distanța, în general, am fugit de aglomerație, dar prezența, chiar dacă statistic mică, a virusului, umbrește oricum spiritul vacanțelor. Lumea este împărțită între a fi prea relaxată sau prea stresată, cu multiple grade între, în ochii celor din industria ospitalității citești frica într-un viitor apropiat sumbru, pentru prima oară am văzut localnici nervoși sau disperare în lupta pentru clienți.
Oricât am încerca să credem că nu este așa, vacanțele lui 2020 n-au cum să fie ca cele care le-au precedat. Oamenii se tem: de virus, de criza economică, de viitor, de întoarceri într-un trecut deloc plăcut.
Dar însuși faptul că le-am avut este un semn de speranță. Vă voi povesti în zilele următoare despre părțile frumoase ale călătoriei noastre. Stați aproape!