
”Când îți dorești ceva cu adevărat, tot Universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău.” zicea Coelho într-o carte atât de motivaţională încât a citit-o chiar şi Gigi Becali.
Ei bine, eu sunt, şi de această dată, excepţia. Nu la cititul cărţii, am bifat-o şi eu prin tinerețe, trebuie să recunosc că-l invidiez pe autor pentru creativitate şi capacitatea de a scrie publicului larg. Ci la partea în care întreaga lume conspiră întru atingerea viselor mele.
De ceva vreme mă încearcă vinovăţii legate de modul de viaţă. Altminteri am cea mai plictisitoare existenţă, sa nu vă închipuiţi picanterii, dar mănânc aiurea, fac doar cei 5000 de paşi obligatorii şi nici pe ăia întregi, îmi dau cu niscai vaxuri pe piele, dar nici la capitolul skincare n-am timp de răsfăţuri majore. Iar visul meu din totdeauna a fost să fiu disciplinată ca o sportivă. Fără părți pufoase, în formă (nu mă refer la cea de cozonac), energică.
Am început aşadar cu paşi mici, ceea ce sfătuiesc pe oricine. Primul a fost să nu mai folosesc liftul la coborârea celor opt etaje de la actualul birou/ after/ casă de oaspeţi. Ziua unu a mers brici. Mai să cred că Universul ţine cu mine!
La a doua tentativă, m-am întâlnit pe scări cu o vecină care m-a întrebat ce are liftul de nu merge. Nimic, e funcţional, încerc eu să fac ceva sport. Privirea ei m-a îngrijorat putin. În a treia, o altă colocatară de-un leat cu precedenta, văzându-mă coborând precipitat câte două trepte, a început direct să ţipe: “Iar s-a stricat nenorocitul, numai aşa stă! O să murim toţi de inimă, ne are pe constiinţa!” Mi-a fost frică să intervin, am mărit doar ritmul.
A patra zi şi situaţia a devenit de-a dreptul cringe: un domn 70+ pe care nu-l cunosc mi-a ordonat să mă opresc din coborâre întrucât a sosit liftul. Mi-a fost jenă să o iau la fugă şi i-am explicat că prefer să fac puţină mişcare pe scări. N-a părut interesat de dorinţele mele, deschizând uşa liftului şi invitându-mă să intru. Nu, mulţumesc, trec mai departe. Doar că în spatele meu s-a auzit bubuind autoritar vocea omului: “Haideţi, urcaţi odată, că sunt om serios!” Și abia atunci am luat-o la sănătoasa.
Iată-mă deja traumatizată şi în confuzie: Ce are Universul cu mine? Ce este aşa ciudat ca o persoană să coboare nişte amărâte de scări?!? Dacă îmi sabotează acest mic pas, realizați ce s-ar putea întâmpla dacă aș plănui să merg la sală?!?
Trecând la alimentaţie, mi-am propus să mai înlocuiesc din raţia zilnică de dulciuri, deloc mică şi să introduc mai multe vegetale, capitol pe care trebuie să recunosc îl ocolesc cu mare spor. Ieri am ales un mic dejun clasic, cu brânză şi ouă (răs)fierte, la care am adăugat nişte baby spanac. Lupta cu mine însele a fost groaznică, iniţial am pus patru frunze, apoi am zis să măresc doza la şase. Ceea ce am şi consumat. La câteva ore după ospăţ, m-am mutat de pe canapeaua din living, pe tronul de la baie. Şi regină am fost în restul zilei.
Deci Universul e ok cu ideea unui mic dejun format din ciocolată şi cafea, dar are mari probleme cu cele şase frunze de spanac. Cine sunt eu sa-i contest măreţia?
Trecem la skincare. Dacă tot n-am timp de proceduri şmechere am decis ca prim pas măcar să nu-mi mai terorizez fiecare zgaibă de pe faţă, aşa că într-una din seri mi-am pus nişte plasturi hidrocoidali mici şi rotuzi pe tot ceea ce mă îmbia la zgândărit. M-am străduit ceva a doua zi să-i dau jos, dar mi s-a părut o idee bună, ce ar putea rezista sabotajului extern. Ei, aş! Universul făcea, de fapt, mișto de mine! Unii dintre ei au ajuns pe timpul nopţii în părul bretonului, unde au rezistat eroic periatului de dimineaţă. Şi iată-mă în ziua aceea printre oameni şi copii cu nişte confetti ciudate pe post de accesorii! Abia înainte de culcare, după încă un periaj eşuat, mi-a atras cel mic atenţia că am “ceva în cap” şi mi le-a extras, cu tot cu câteva şuviţe, din păr.
Carevasăzică la mine e pe dos. Eu vreau să fiu disciplinată şi îngrijită şi Universul conspiră să fiu grasă şi cu bube.
De asta îmi place mie Tudor Muşatescu.