Am început greu dimineața, oglinda m-a înspăimântat, iar ibricul de cafea a căpătat cam mult zaț pentru câtă apă suporta. Agitată și speriată, am trezit copiii și după clasicele administrative am pornit spre grădiniță și liceu pe căi nesperat de goale deschise de Waze. (*)
La grădiniță ne aștepta un decor foarte colorat cu sute de baloane și tălpi de cauciuc care ne conduceau spre clasă. Copilul mic a devenit brusc interesat: “Cred că e party aici!”
Ghinion, party era de fapt la cel mare, care la festivitatea de deschidere a noului an școlar a ascultat The Motans. Și eu ascultam cinci discursuri sforăitoare și un soi de “Veșnica pomenire!” mai optimist.
M-am gândit că eu trăiesc cu adevărat într-o Românie paralelă, pentru că deși am copiii în sistemul de învățământ al statului, începem școala așa. Citind știrile văd că mai există una rămasă în trecut, în care nu există apă curentă sau toalete funcționale. În care părinții stau cu grija copilului nu doar din punct de vedere școlar, ci și fizic: oare nu îi cade tavanul în cap? În care manualele arată arhaic, departe de interesul și atracția generațiilor de azi. Ba chiar conțin erori grave și jenante. În care ghiozdanul cântărește cât un pui de elefant, iar temele durează cât sesiunea unui student. Și pe care chiar nu sunt pregătită să o cunosc începând de anul viitor.
Ajutați-mă așadar cu povești de succes din ciclul primar! Spuneți-mi că după grădinița asta minunată și până la liceul ăsta cool (nivel la care deja lista devine mai lungă), găsesc și o școală generală curată, cu profi și profe relaxate, care să facă din trezitul de dimineață o rutină suportabilă și din teme o activitate abordabilă, nu o perpetuă Golgotă.
Și dacă nu aveți, mințiți-mă! Sunt prea speriată acum să accept adevărul!
(*) În mașină, văzând harta aplicației deschise pe telefonul patern, cel mic a comentat dezamăgit:
– Hai, tata, tu chiar nu mai știi unde este grădinița mea?!?