Vă zic, madlenele lui Proust sunt pistol cu apă. Ciorba mea de miel a fost anul acesta punctul de plecare al unor revelații teribile. Prima a fost textul precedent. A doua este chiar cel de azi.
Ce să vă zic, a ieșit gustoasă judecând după rapiditatea cu care s-a golit oala. Și mirosea așa de bine că-mi venea și mie să dau gata o strachină mare cu mult leuștean proaspăt. Dar eu nu mănânc miel și până azi nici măcar nu am știut de ce.
Exact acesta a fost semnalul introspecției reușite: îmi place, aș mânca, dar nu pot. Care-i baiul?
Nu sunt vegană, deși carnea nu este prima mea alegere, uneori o mănânc cu poftă. Alteori o evit cu săptămânile. Dar niciodată miel. Am crezut că e mirosul, dar astăzi mi-am dat seama că nu. Mirosea demențial ciorba, chiar îmi ploua în gură! Apoi că e blana, mielul se curăță greu, deși în zilele noastre îl luăm gata de pus în oală, tot îmi este frică atunci când îl gătesc să nu rămână fire de lână. Dar în copilărie sigur nu aveam perspectiva asta!
Și pe când îmi storceam creierii să aflu care-i trauma mea cu bietul animal, a început să-mi sune în cap o melodie veche, de demult:
Un’ te duci tu, mielule?
La pașune, domnule.
Ce să faci tu, mielule?
Să pasc iarbă, domnule.
Asta-i partea frumoasă a cântecului, pentru că finalul, deși o ilustrare a lanțului trofic și a vieții în general, este trist rău. Și uite așa mi-a picat fisa!
Concluzia: nu mănânc miel din cauza unui cântec nefericit din copilăria mea.
Evident că de la tristul miel, mintea mi-a zburat imediat la tragicul pui. Mai știți povestea lui Brătescu-Voinești? Cea în care amărâtul moare înghețat, sacrificat de mamă pentru a-și salva restul urmașilor?
Așa cum eu mă resimt cumva după cântecul cu mielul, oare câți adulți care au auzit povestea cu puiul în copilărie au cine știe ce probleme pe care, ca și mine până azi, nu le pot explica?
În prezent toate creațiile pentru copii au final fericit: povestiri, filme, benzi desenate. Iar cântecele traumatizante au fost eradicate din repertoriul celor mici.
Dar nu pot să nu mă întreb, este oare normal să creștem copiii doar cu relatări care se termină confortabil? Este firesc să-i protejăm de emoții negative?
Crescând în grădiniță, mama mea a fost educatoare, îmi amintesc că văzându-i triști îi punea pe copii, după ce le explica încă o dată motivul abandonului prepeliței, să găsească ei un alt final poveștii cu puiul.
Acestea erau timpurile și conținuturile, nu prea ieșeai din buchea programelor, dar deznodămintele imaginate de ei erau nu doar terapeutice, vindecătoare, ci și foarte creative. Personajul nostru găsea fie un autobuz până la frați, fie o familie adoptivă, puteri supranaturale sau leacuri din plante care îl puneau pe picioare, prinzându-i astfel din urmă pe ai lui.
Dar întrebarea mea rămâne tot fără de răspuns: oare e bine să le prezentăm copiilor viața doar cu bunele sale? Ei oricum sunt protejați de gândirea magică în care totul are o rezolvare, de cele mai multe ori fantastică și total lipsită de pragmatism. Este de preferat să-i aruncăm în viață clădindu-le convingerea că totul se va sfârși ca în filmele Disney? Sau ar ajuta uneori să-i scoatem din scenariul previzibil, așa cum făceau texte precum “Puiul”, “Căprioara” sau mielul din ciorba mea?
Asta rămâne de văzut în timp, oricât am dezbate acum probabil ne-am poticni în același punct.
În cazul extrem de improbabil în care se întreabă cineva, nu mânânc nici prepelițe sau ouă de-ale lor. Deci și “Puiul” a lăsat niște urme în ceea ce mă privește. Adaug listei căprioara și mistrețul. Ca să vedeți că am citit și poezie! 🙂