Am printre ciorne un post despre dictatura copiilor și unul despre trei concepte utile atât în educație, cât și în management: curba efortului, spirala învățării și piramida motivației. De asemenea, mai am în cap unul despre schimbare și altul despre eșec. Există, așadar, preocupări de-ale mele profunde, intelectuale, serioase.
Dar e luni (prea) dimineață, iar curba efortului (de care aminteam) se află abia în primul punct, așa că încep cu ceva ușor și foarte util mie: o spovedanie. Am făcut niște păcate zilele astea și vreau să le mărturisesc public pentru a scăpa de povară.
1. Primul este un fapt de cruzime (psihică) la adresa aproapelui meu, adică a unuia dintre patrupedele familiei, motanul Mr. Bean zis și Albul. Respectivul a venit acasă bătut măr (beat nu părea) și mușcat de beregată în urma unor repetate altercații pe care le are cu un alt motan din localitate. Rana fiind destul de urâtă, Mr. Bean a fost dus de către soțul meu și MC la cabinetul veterinar de unde a venit pansat și deghizat în veioză, adică i s-a pus un guler din acela conic de plastic care împiedică jivina să ajungă la rană. Cei doi m-au anunțat ferm că nu am voie să mă amuz oricât de caraghios mi s-ar părea că arată, pentru că blănosul se poate complexa și ar putea dezvolta chiar tulburări psihice severe.
Ce a făcut subsemnata când a văzut motanul – veioză? S-a pus pe râs! Din acela cu hohote, lacrimi, spasme, adică frate cu plânsul și la fel de sănătos.
Motanul pare în regulă. Conștiința mă mustră totuși, mai ales că m-au mustrat temeinic atât soțul, cât și copilul.
2. Al doilea păcat este o minciună. Prin omisiune. În ziua de vineri 17 martie anul curent, având în frigider o prăjitură de tip tiramisu rătăcită de la ultima comandă de pizza (e chiar ultima din trimestrul acesta pentru că vine sezonul de plajă) am purces la a o hali. Recunosc că în casă era și minorul familiei care nu a asistat la crimă, întrucât m-am ascuns în bucătărie pentru a o înfăptui.
Imediat după realizarea abominabilei fapte am purces la a da copilului un măr, mințind cu nerușinare că nu am avut și nici nu avem dulciuri în casă.
Mă căiesc și jur că de azi înainte voi mânca și eu doar fructe interzise.
3. Al treilea este o poftă ce a poftit la un bun al altuia. Mai exact al alteia. Așadar, cum mă deplasam eu spre dădiniță întru reintrarea în posesia minorului Neacșu Cezar – Ștefan, am observat cum dintr-o mașină coboară o doamnă cu o poșetă. Nu știu cum arăta doamna, nu știu nici ce mașină conducea, nici măcar culoarea, dar poșeta… POȘETA era demențială. Nici mare, nici mică, extrem de versatilă ca și coloristică dar și ca mod de a fi purtată.
Recunosc, de asemenea, că mi-a fulgerat o clipă intrebarea: “Cum ar fi să o fur și să fug”, dar am observat că era purtată crossbody și nu aveam nici măcar o șansă infimă de a reuși m-am căit imediat.
Pe măsură ce scriu constat că spovedania mea funcționează: amintindu-mi de un râs vârtos, o prăjitură însiropată și o potențială probă de atletism infracțional, parcă încep să prind puteri pentru săptămâna asta aflată abia la debut. Ceea ce vă urez și vouă!