Dintotdeauna omenirea a avut nevoia de a înțelege: de ce plouă, care-i treaba cu stelele, vulcanii, cutremurele? De ce se întâmplă într-un fel sau altul? De ce îmbătrânim? La nivel individual avem aceleași necunoscute care ne bântuie: de ce a spus/ făcut/ dat/ cerut/ dus/ adus? De ce da? De ce nu? De ce el? De ce ea?
Doar că uneori nici cei mai înțelepți din sat sau cei mai școliți savanți nu au răspunsuri la întrebări, altminteri banale. Și atunci inventează unele, doar să nu pară că n-au soluții.
Religia a apărut în urma acestei nevoi. Ce nu știm noi, știe Divinitatea. Ce nu putem noi, poate Dumnezeu. Ce nu iertăm sau nu putem pedepsi noi, se iartă și pedepsește acolo sus.
Doar că și așa tot ne bântuie necunoscute sau necunoscuți. Ne pierdem somnul, liniștea și zilele încercând să înțelegem ceea ce deseori nu are o logică firească. Așteptăm o concluzie, fie ea și negativă, doar ca să ne fie clar măcar finalul.
Realitatea este că zbaterea pentru înțelegere este dătătoare de angoase și depresii. Ideea nu este să găsim sensul a tot ceea ce se întâmplă și nu stă sub controlul nostru. Nu trebuie să-i deslușim pe alții, înțelegând resorturi psihologice care și lor le sunt ascunse. Nici să cucerim natura, pentru că la cât se dovedește de grandioasă, nu poate fi decât surprinzătoare.
Cel mai important este să ne cunoaștem pe noi. Să pricepem ce ne trezește setea de a cunoaște anumite subiecte. Să realizăm care este sursa reacțiilor, angoaselor, sensibilităților, fricilor, lacrimilor sau bucuriilor noastre. Să ne adaptăm, să îmbrățișam disconfortul neclarității. Și să învățăm să trăim cu faptul că oricât am fi de citiți, pățiți sau trăiți, tot nu vom înțelege ceea ce nu ne este de înțeles.