Mulți dintre noi, adulții, au uitat poate, dar pentru a învăța să scrie, au avut nevoie de multă răbdare și exercițiu. Uneori mușchii mici ai mâinii se blocau sub presiunea efortului depus, alteori deveneau dureroși zile în șir. Nu a fost ușor și dacă n-ar fi existat motivația de a trece peste disconfort, am fi rămas probabil nealfabetizați. Acum scriem la foc automat, fără să mai conștientizăm fiecare literă, legătură, algoritm.
Și practicarea unui sport ne învață câte ceva despre disconfortul din învățare. La început abia miști, abia pricepi reguli, abia ce poți imita niște mișcări ale antrenorului. Punctul maxim de frustrare apare atunci când ajungi să te doară fiecare părticică din corp și, cu toate acestea, trebuie să te antrenezi în continuare. Dincolo de el începe creșterea și perfecționarea.
Orice abilitate se dobândește greu. Uneori cu dificultăți fizice, alteori mentale, dar cel mai frecvent schimbarea veritabilă și performanța “dor”, mai ales la început, pe toate planurile.
Lucrând cu copiii, am realizat că noi, oamenii, venim deja pe lume echipați pentru a face față disconfortului din învățare. Piticii își asumă cu mult curaj toate aceste impedimente: chiar dacă îi dor degetele tot vor să-și termine temele, chiar dacă abia mai merg după un antrenament intens, încă îl așteaptă cu mare pasiune pe următorul. Nici eșecul nu-i demoralizează prea tare, se montează eficient și rapid pentru următoarea etapă.
Problema este întotdeauna la adulți. Care fie nu înțeleg curba firească a efortului (nu poți susține la infinit motoarele turate, ceva se va prăji acolo), fie nu au puterea să îi însoțească pe parcursul disconfortului lor. Ce-i drept nu este ușor să vezi un pui de om în suferință, dar și ea face parte din devenirea sa.
Îi știți: sunt profesorii care dau o tonă de teme fără sens (*) și părinții care își pun copiii să lucreze apoi ceva în plus sau, la celălalt capăt al spectrului, toți aceia care aleg să “nu-i chinuie”, să nu-i pună pe copii în dificultate.
Pentru a găsi motivația optimă, fiecare individ are nevoie să-și încerce potențialul. De aceea ștacheta celui care îl asistă educativ trebuie ridicată puțin mai sus decât poate să susțină.
Iar pentru a-și menține dorința de învățare, fiecare individ are nevoie de reușite. De aceea ștacheta nu trebuie ridicată la un nivel constant intalgibil.
Ideea că învățarea trebuie să fie întotdeauna confortabilă și plăcută este, așadar, total nerealistă. Important este ca dificultățile să fie cele inerente, generate spontan de proces. Asta înseamnă că este normal să ne doară fizic mușchii sau mental primele eșecuri. Dar nu este normal să existe palme peste ceafă sau umilințe verbale. Să proiectăm asupra copiilor așteptări fantasmagorice, să-i comparăm cu alții, să-i chinuim voit în numele performanței.
Ca de obicei, putem extrapola cele de mai sus în mediul organizațional. Am observat în experiența de consultant că angajații îi percep ca fiind buni nu pe acei șefi care îi lasă în treaba lor, nu cer explicații, nu îi pun în dificultate, ci tocmai pe aceia care îi scot din zona de confort profesional, fiind totodată corecți și autentici în demersul lor.
(*) să știi să dai teme este o abilitate profesorală, un talent chiar. Și am văzut de-a lungul timpului, în experiența mea de mamă, cât de rară!