- 14/11/2016
Este noua obsesie naţională, majoritatea părinţilor plângându-se de lipsa de comunicare a copiilor, care preferă să răspundă “bine” la întrebarea din titlu şi generează astfel o jale colectivă.
La şedinţele de la şcoală, în parc, în cercul de cunoscuţi, toată lumea trăieşte cu obida tăcerii copiilor. De aceea au apărut numeroase articole, studii, analize, sfaturi, toate ca să liniştească nevoia de control a părintelui care se înteţeşte atunci când copilul începe să aibă responsabilităţi.
Mi se pare normal să stim ce se întâmplă cu ai noştri, mai ales atunci când sunt într-un alt mediu decât cel familial. Doar că la fel de normal este ca odată ajunşi acasă, aceştia să încerce să se detaşeze de experienţa încheiată. Mai ales că puţini sunt cei care adoră şcoala sau grădiniţa…
De ce răspund aşadar copiii “bine” la întrebarea din titlu?
– Pentru că puţin le pasă ce au făcut, odată ce au plecat de acolo. Copiii trăiesc într-un perpetuu prezent, a invoca şi analiza trecutul este pentru ei un demers inutil.
– Pentru că uită. Până la 5-6 ani, memoria lor funcţionează foarte selectiv, probabil ca mijloc de apărare. Dacă vă aşteptaţi să vă zică detaliat meniul avut şi lecţia de matematică, nu-i vina lor pentru dezamăgire. Iar când cresc, prioritizeaza altfel decât noi: vă pot detalia până la minut jocul din parc, dar sunt incapabili să spună ce temă au la Geografie.
– Pentru că uneori nu le place acolo, deci le displace şi să povestească despre experienţele avute.
Supărarile pentru muţenia lor mi se par aşadar nejustificate, iar insistenţele oarecum intruzive. Ca să nu mai zic luatul pe ocolite, prin tot soiul de subterfugii, ca să aflăm că a mâncat supă şi că Gigel, colegul de măsuţă a scuipat pe creion. Aşa-i că nu am putea trăi fără asta?
Serios acum, nouă ne plac interogatoriile de după serviciu? Dar ce ai făcut? Ce clienţi ai mai câştigat azi? Cu cine te-ai certat? Ce idioţenii a mai zis şeful? Ce contracte sunt în belea? Am dubii… Atunci de ce credem că pentru copii e altfel?
De ce credem că lor le place să retrăiască, povestindu-ne nouă, tot soiul de întâmplări, atunci când sunt departe de ele, detaşaţi deja, împăcaţi şi puşi pe altceva?
Cred că cel mai prezent subiect în cursurile de pedagogie este colaborarea dintre familie şi şcoală. Putem afla orice stând de vorbă cu doamnele de la clasă. În plus majoritatea şcolilor şi grădiniţelor care se respectă au deja mijloace şi metode de comunicare agreate: avizier, grupuri de discuţii online, bilete, clasicele şedinţe cu părinţii.
Eu am aflat întotdeauna ceea ce era de aflat: şicane, supărări, frici, tristeţi, veşti bune sau proaste. Fără interogatoriu, fără joc, fără viclenii. Pentru că e in firea copiilor să exprime cumva inconfortul. Am comunicat cu educatorii şi profesorii, am fost atentă la ce se întâmplă cu cei doi. Dar nu am insistat niciodată în a afla raportul de lucru detaliat al zilelor petrecute de ai mei departe de casă.
Nu spun că nu trebuie să discutăm cu cei mici despre ale lor. Ar însemna că nu ne pasă, că suntem dezinteresaţi.
Putem întreba punctual ce avem de aflat: Ce teatru ai văzut azi? Ce aţi făcut la Mate? Cum a fost cu proiectul la Biologie? Cum ţi s-a părut pictura cu degetele? Dar fără a face o problemă de viaţă şi de moarte din faptul că nu au chef întotdeauna să răspundă. Şi noi avem momente când pur şi simplu vream să fim lăsaţi în liniştea gândurilor noastre.
Poate că greşesc. Sau poate că nu, a respecta copilul însemnând a-i respecta inclusiv dorinţa de a nu spune nimic, uneori.