Există acum o infinitate de podcasturi, mii de cursuri pentru copii și un miliard de cărți care promit dezvoltarea personală a urmașilor noștri.
Dar știți cum se spune: clasic e fantastic, așa că m-am gândit să vă povestesc despre metodele vintage din copilăria generației mele. Doar cele despre care cred cu tărie că sunt 100% funcționale! 🙂
Pe primul loc pun cărțile. Noi nu aveam din astea cu motivaționale, iluminare, energie și manifestare, ci doar literatură. Care ne oferea indirect o multitudine de modele umane și modalități de a acționa. Relații mai mult sau mai puțin funcționale. Greșeli, fapte de vitejie, tipare de comportament, mostre de imaginație și creativitate. Citeam și Ion, care și-a ales nevasta după cum i-a dictat buzunarul, rămânând cu sufletul neîmpăcat, și Capra cu trei iezi care concura pe alocuri cu filmele moderne de groază, dar și Puiul lui Brătescu Voinești care ne rupea sufletul în două, dar pe care îl înțelegem altfel acum, la maturitate.
Astăzi oferta de literatură este infinit mai diversă și interesantă. Am citit aproape toate recomandările de lectură suplimentară ale copiilor mei și vă spun cu mâna pe inimă că există cărți minunate, a căror parcurgere îi învață mai multe decât orice tabără/curs de dezvoltare personală.
Pe al doilea, școala (preferabil publică). Nu neapărat prin conținuturile sale, ci prin tot ceea ce înseamnă socializare, apartenență la grup, adaptarea la tipologii umane diverse, depășirea unor bariere de gândire, ajustarea comportamentului în funcție de feed-back-ul primit.
Părinții de azi se plâng că nu mai au copii competitivi. Dar aleg cu grijă școala, învățătoarea, ba chiar și colegii. Se implică excesiv în orice conflict minor, controlează cu atenție tot ce mișcă, transformându-și copiii în marionete bine educate.
Ori asta înseamnă supunere, pasivitate. Iar în viață rareori există acest privilegiu, de a-ți putea crea o bulă confortabilă. Cel mai des ești ales și nu prea ai cum să pui condiții, doar să te adaptezi. De aceea fug de grupurile în care adulții fac regulile specifice copiilor: îi împrietenesc, îi pun în bănci/ proiecte după preferințe, îi împacă, îi obligă să aibă pasiuni sau abordări comune. Pentru că mi-am dorit mereu pentru ai mei un mediu în care să fie în competiție cu alți copii, nu cu părinții lor și toată mașinăria de influență aferentă.
Pe locul trei pun sportul, preferabil unul de echipă. Dar nu mă refer la cel de performanță, unde nu aș vorbi despre dezvoltare personală, ci despre altceva, mai dur. Ci la cel de masă, unde copilul merge și învață despre reguli, respect, disciplină a timpului și efortului. În care este educat să piardă, dar și să câștige. Pentru că e important să gestionezi înțelept ambele capete ale unui rezultat. Unde muncește pentru cel mai important scop al vieții: acela de a trăi sănătos!
Știu că sună învechit, dar dacă tot tragem spre trecut, ar trebui să-i păstrăm doar lucrurile bune. Cum ar fi o educație accesibilă tuturor. Bibliotecile (fie ele și digitale), școlile publice și terenurile de sport din cartier sunt cei mai importanți piloni ai dezvoltării personale. Nu vracii, influencerii și toți ceilalți vânzători de rețete ale succesului din mediul virtual.