Colivia păsării frumos cântătoare

  • 27/03/2024

A fost odată ca niciodată o pasăre care cânta foarte frumos. Veți spune că toate fac asta, dar despre cea din povestea mea se spune că își întrecea cu mult suratele! Veneau oameni de peste mări și țări să o asculte, ducând cu ei mai departe vestea că undeva, într-un mic orășel, într-un și mai mărunt magazin de antichități, se aud niște sunete dumnezeiești.

Pentru că aici era tristețea: pasărea noastră era închisă de când se știa într-o colivie. Și de aici trilurile ei spectaculoase. Le scotea visându-se în înaltul cerului și simțind cum razele soarelui îi încălzesc aripile. Sau se vedea stând pe o creangă, undeva în pădure, înconjurată de sunetul ploii și de mirosul ei minunat. Își închipuia că pornește împreună cu păsări ca ea spre țări îndepărtate și calde, trecând prin tot soiul de întâmplări fantastice. Sau că își construiește singură un cuib în cel mai falnic arbore din lume!

Visa și cânta.

Într-o zi, în anticariatul mic și prăfuit care adăpostea minunea cântătoare a ajuns împreună cu bunicul său, un copil orfan și cam sărac. Mirat de minunăția sunetelor pe care le auzea, acesta a descoperit mica pasăre frumos cântătoare. Și văzând-o înghesuită în colivia care mai că o strângea, copilul a înțeles tot ce nu au putut cuprinde cu mintea oamenii mari: biata pasăre era cumplit de tristă! Toată bucuria pe care o oferea cu generozitate oamenilor venea dintr-o uriașă suferință.

Așa că profitând de neatența celor din jur, copilul a pus colivia sub jacheta sa și a pornit-o spre casă împreună cu bătrânul.

Intenționa să elibereze pasărea imediat ce ajungea. Doar că rareori planurile ne ies întocmai cum vrem noi!

Ajuns în locul său secret din spatele curții bunicilor, a deschis ușița ruginită a micii colivii. Pasărea, din cale afară de fericită, a pășit pe pragul acesteia, și-a întins aripile și și-a dat drumul să plutească spre înaltul cerului. Numai că nu este suficient să vrei, trebuie să și poți! Iar pentru o înaripată care nu fusese liberă niciodată, zborul s-a dovedit mai greu decât părea, așa că a aterizat direct în cioc pe un pâlc de iarbă proaspătă.

Dar când cineva chiar vrea să te ajute, găsește întotdeauna soluția potrivită. Așa că puștiul nostru a așezat-o cu grijă într-un loc ferit, acoperind-o cu un clopot de sârmă pe care bunicul său îl folosea pentru găini. Era suficient de mare cât să-i dea spațiu păsării noastre mici să-și exerseze zborul și suficient de solid pentru a o proteja de posibile pericole.

Încetul cu încetul pasărea a învățat să se înalțe atât cât o lăsa noua colivie, așa că, într-una din zile copilul a decis să o elibereze. Clopotul s-a ridicat, aripile s-au întins, picioarele s-au desprins se pământ, dar aterizarea tot bruscă, rapidă și dureroasă s-a dovedit. Avea nevoie de mai mult spațiu, așa că salvatorul ei a dus-o într-un grajd uriaș, abandonat, din apropiere. Acolo și-a petrecut pasărea noastră toată vara, exersându-și abilitățile acrobatice.

Iar în tot timpul în care învăța să zboare, parcă uitase a cânta! Un sunet nu a scos măiastra noastră, de se minuna și copilul de muțenia ei.

Timpul a trecut cu repeziciune. Și odată cu primele frunze căzute din copaci, a venit și puterea păsării de a se înălța și zbura prin grajd. Într-una din zile, privind printr-o spărtură din acoperiș, a văzut un cârd de surate de-ale ei cum se antrenează pentru zborul spre țările calde. Inima îi bătea cu putere, căutând curajul de a li se alătura. Tocmai atunci a apărut băiatul care, simțindu-i dorința și temerile, i-a deschis larg ușile grajdului. Pasărea a zburat în înaltul cerului și s-a alăturat fericită celor de acolo.

De atunci băiatul n-a mai văzut-o niciodată. Dar aude uneori, atunci când primele frunze părăsesc copacii, triluri minunate de păsări, cântând fericite deasupra grajdului abandonat din apropiere.

Iar eu am încălecat pe o șa, și v-am spus povestea așa! V-a plăcut povestea mea?