– Mama, ce e aia manea? mă întreabă copilul mic zilele trecute cu ochii în caietul auxiliar pe care tocmai își notase tema.
Sunt cu o ureche la școala lui online și cu ochii într-una dintre multele scrisori de intenție pe care le scrie cel mare pentru Universitățile de afară la care aplică, asta după niște nopți insomniace și zile în care am jucat intensiv ba rugby, ba fotbal, deci cu mintea și corpul praf. Nu pot spune că am reacțiile la mine, ceea ce deja pare un avantaj. Oricum, vorbim despre un gen muzical arhicunoscut, care ține trending-ul YouTube de ani buni.
– Ce-ți veni cu maneaua acum?
– Păi asta scrie la mine în caiet, vino să vezi!
Ce face?!? Îmi ridic țurloaiele bătrâne și mușchii făcuți franjuri de alunecările care-mi sunt servite la partidele din curte și arunc un ochi pe caietul cu pricina.
Evident că e cu schepsis. Scrie Manea, un nume neaoș și destul de cunoscut. Nicidecum manea. O majusculă și un accent care schimbă socoteala.
Zâmbetul celui mic îmi zice că vorbim despre ceva trolling de copil în curs de alfabetizare. Între timp cel mare îmi spune că și a fi șofer pe Uber reprezintă o carieră cinstită.
Of, viața mea!