Așa cum anunțam cu surle și trâmbițe pe Instagram (de fapt cu o pereche de blugi scurți), am reușit într-un final glorios să cobor sub greutatea avută la începutul pandemiei. Lupta mea cu kilogramele este deja celebră, nu sunt multe, dar sunt încăpățânate, nu se văd neapărat, pentru că ştiu să le ascund, dar îmi limitează opțiunile vestimentare. Iar mie îmi plac mult hainele mele!
Așadar în martie 2020 aveam 59 de kilograme. Mă obișnuisem să nu mănânc după ora 18,00, mergeam cei 5000 de pași regulamentari și mă păstram onorabil. Dar statul acasă și gătitul obsesiv, mai ales de dişuri pe care înainte le serveam o dată pe an (tocană de cartofi, clătite, gogoși, pandișpan, pâine), nu-s tocmai indicate când vrei să-ți păstrezi silueta.
Catastrofa s-a arătat în aprilie: 64 kg. Vă las pe voi să faceți calculele.
Ați zice că nu-i chiar mult. Dar asociate cu dieta bogată în nutrienți preponderent sufletești și cu lipsa de mișcare, au făcut ca o simplă urcare a scării către etaj să-mi facă pulsul să zboare ca la sportivii de performanță. În plus, nici măcar jeanșii elastici nu mă mai încăpeau. Să vă mai zic că magazinele erau închise, iar online e cam greu să nimerești croiuri și măsuri noi?
Ca multe alte femei pe care le cunosc, am încercat de-a lungul vremii toate dietele posibile. Doar pe cea cu ciorba de varză am ratat-o, mi s-a părut odios să mănânc așa ceva, am preferat întotdeauna varianta mai solidă, asezonată cu cârnați. Și știu că toate curele funcționează atât timp cât le ții. Apoi kilogramele se întorc, deseori multiplicate. Așa că de data asta am stat și am analizat care au fost perioadele în care am fost slabă fără efort suplimentar și, mai ales, motivele greutăţii optime. Le reiau pentru posteritate, că sunt doar trei.
– 1 x studenție: mers mult pe jos (nu am suportat niciodată transportul în comun) și masă unică formată adesea din eugenii, cele mai ieftine prăjituri.
– 2 x proaspete mămicii: alăptat intensiv, mers mult pe jos (în zgomotul străzii și zgâlțâiți de landou dorm copiii cel mai bine), mâncat când și ce apucam. La Cristi rădeam câte o merdenea de la Orizont, regret şi acum patiseria aceea, la Cezar nici măcar nu-mi mai amintesc cu ce-mi potoleam dragonul interior.
Concluzia este evidentă: ca să fiu slabă trebuie să merg mult pe jos și să mănânc puțin. Orice, dar în cantităţi mici.
Ceea ce am și făcut. Timp de o lună am consumat cu zgârcenie şi am încercat să mă mişc mai mult. Dar fiind blocată în casă de autorităti, n-am reuşit mare lucru. Orice ieşire în sat, cu câinii lătrând, cu trotuare care nu-s tocmai ca pe promenadă, cu o pustietate deprimantă, cu buletinul şi foaia de parcurs după mine, mă făcea să mă simt inconfortabil. N-am reuşit să slăbesc aproape deloc.
Salvarea a venit de la căpitanul nostru care a cumpărat o bandă de alergare. Mă ştiţi, sunt fata lui tata: dacă dăm banii pe ceva, păi folosesc! Aşa că m-am împrietenit cu ea, deşi n-aş fi pariat niciodată pe asta. La prima întâlnire am crezut că mor de inimă. Apoi că rămân fără tibii. Am suspectat şi ceva accidente vasculare cerebrale la un moment dat, când simţeam că-mi crapă capul de efort. Şi nu vă închipuiţi că mergeam ca la maraton!
Între timp mi-am dat seama că nu mai sunt nici măcar ca la a doua mămicie, iar pielea mea riscă să coboare prea mult spre pământ dacă nu mănânc ce trebuie. Nu am renunţat la dulciuri sau carbohidraţi, e dependenţă grea asta, dar am micşorat sensibil porţiile, mărindu-le pe cele de proteine. Mănânc mai multe legume, deşi n-au fost niciodată pe lista mea de preferinţe, iar cartoful, iubitul meu dătător de piureuri, a trecut la categoria desert: infim. Trăgând linie, porţiile sunt mai mici şi mari rare şi am învăţat să-i amân stomacului nevoile imediate. Că cere mult şi des, îl ştiu deja.
Am aşadar trei noi prietene: foamea, proteina şi banda de mers. Şi doi proaspeți duşmani: lenea şi carbohidraţii.
1 iulie 2020: am coborât cu un kilogram sub greutatea pe care o aveam în martie. N-a fost uşor, dar am acum un dulap plin de haine pe care le pot purta oricând. Alerg iar pe scari fără să-mi pierd suflul şi să simt că mi-o ia inima razna, am o stare de spirit mult mai bună, in ciuda faptului că uneori e frustrant să mă abţin de la chestii care mă făceau să mă simt bine.
N-aveţi idee câţi demoni alungă banda aceea: merg, transpir, urăsc, fac duş, iubesc iar. Dacă la început abia mergeam pe ea, acum reuşesc să alerg, dar cel mai des să dansez. Pielea are puțin de suferit, n-o să vă mint, dar mă consolez cu gândul că știu câțiva doctori buni dacă situaţia se agravează peste limita mea de toleranţă.
Cea mai mare frică este, evident, să nu fie un succes temporar. Rămâne de văzut aşadar cât voi fi de disciplinată şi de motivată să mă menţin.
De ce am scris acest text? Să vă spun, ca de obicei, că se poate şi simplu. Exact ce ni se spune la televizor, să mâncăm puţin şi să mergem mai mult, funcţionează. Veţi spune că banda este cheia şi probabil că în cazul meu este adevărat. Dar dacă n-ar fi fost ea, tot ar fi existat ture de parcul Drumul Taberei sau până la calea ferată din Dârvari şi înapoi, acum că circulăm liber. Aşa cum mă trezesc dis de dimineaţă să-mi fac treaba până se trezeşte toată casa, aşa aş fi putut şi fără scula sofisticată. Dar recunosc că o iubesc!
De fapt, dacă ar fi să găsesc o cheie a succesului, aceasta este să nu-ţi pierzi motivaţia şi speranţa. Cel putin o lună am mâncat preponderent chestii care nu-mi plăceau neaparat şi am transpirat intensiv câte o oră pe zi. Iar bestia de cântar era tare parcimonios în a mă încuraja. Am continuat să aleg mai corect din frigider şi să apăs butonul de start mai des decât mi-aş fi închipuit.
Sper aşadar ca vorbele mele de azi cu şi despre kilogramele în plus să motiveze. Şi peste câteva luni să aud şi alte poveşti despre pantaloni uitaţi cu etichetă în dulap, care s-au mărit şi pot fi traşi acum peste burtici mai suple.