Mai mult de doi ani am stat cu cel mic doar în brațe. Eram nedespărțiți, dacă întâmplator mă întâlneam cu prieteni sau cunoscuți în scurtul răgaz fără el, nu mă recunoșteau fără marsupiul verde, înflorat. Mulți își puneau probleme privitoare la sănătatea lui, puțini puteau intra în amalgamul nostru zilnic.
L-am cărat cu mine în deplasări de serviciu, am făcut aprovizionarea, am mers cu cel mare la diverse extrașcolare de-ale lui, am alergat după autobuze, am probat pantofi. Am gătit, am dormit, m-am fardat sau am citit. Doi în unu, cu respirația îngreunată, fiindu-ne prea cald uneori, încurcându-ne unul pe altul deseori.
Ieri am revăzut poza în care pregăteam cu el în cârcă o masă pascală și am simțit din nou senzația de arsură din coloană, durerea de spate, oboseala de atunci. Îmi doream să-l văd mare, să-l știu independent, să-mi dea un răgaz, cât de mic.
În seara asta a intrat în casă, și-a schimbat pantalonii, și-a pus un bluzon peste tricou și mi-a spus încrezător:
– Să te relaxezi liniștită!
Puțin încurcată, mai ales că în ultima vreme am petrecut puțin timp împreună, l-am întrebat ce vrea să zică.
– Ies cu bicicleta la prietenii mei. Sunt mare acum. Tu stai și relaxează-te!
Și m-a pocnit revelația că, iată, s-a întâmplat ce mi-am dorit: acum e mare, independent, pregătit să-mi dea răgazul. Și parcă nu este chiar așa de bine pe cât îmi închipuiam…