De-a lungul istoriei, educația a trecut prin schimbări radicale, sincronizate cu dinamica socială şi cu viziunea faţă de viitor. Au existat practici exotice, care n-au trecut testul timpului, unele chiar barbare, dar și obiceiuri devenite acum clasice sau la care tindem să revenim.
În prezent, deși asistăm la un adevărat asalt informațional în sfera educației, mai ales a parentingului, cum îi spune mai nou celei de acasă, lucrurile o cam iau în sens invers: şcoala a devenit mai degrabă un instrument desenat conform nevoilor actuale ale maselor de indivizi şi nu a unui ideal spre care se tinde, a unor previziuni privitoare la viitor.
Iar abordările exotice nu au dispărut, din contră. Apar tot soiul de noi “educaţii” patentate doar prin numarul de cititori ai unor autori care n-au apucat să implementeze în masă, ori măcar în casă, rodul imaginaţiei lor bogate.
Aşa că m-am gândit: de ce nu aş inventa şi eu un tip de educaţie? Pseudo, de fapt, ca toate astea apărute ca ciupercile după ploaie. Bine, mă descalifică faptul că eu am studiat formal subiectul şi, în plus, am văzut pe pielea mea ce prăpastie este între teorie şi practică. Dar nu e ca şi cum citeşte cineva CV-ul meu înainte de a da Like sau Share, ceea ce chiar vă rog să faceţi!
Deci am purces la treaba şi iată, vă prezint….. tobele….. suspans…… nu încă…… gata ….. Educaţia Bunsimţologică™.
Ce este educaţia bunsimţologică?
Înseamnă, de fapt, ceva vechi de când lumea: un tip de educaţie bazat pe bunul simţ şi corecta înţelegere a celor implicaţi în proces. Este o întoarcere la a ne asculta instinctul înainte de a apăsa tastele care formează numele celebrului motor de căutare, este o întoarcere la normal, firesc, banal.
Ce nu este educaţia bunsimţologică?
Nu este o sectă! Ştiţi ce zic: doar aşa trebuie sa-ti educi copilul, cum zice la scriptele de pe blog/ best-seller/grupul de Facebook. Nu este un loc de judecată, nu este o înşiruire de adevăruri cu pretenţia de a fi universal valabile.
Care sunt principiile educaţiei bunsimţologice?
1. Principiul individualităţii:
Fiecare om suntem diferiţi, ca și celebrul Gicu Grozavu. Aşadar este normal ca fiecare om să necesite intervenţii educative adaptate personalităţii, motivaţiei, abilităţilor sale. Nu există deci teorii educaţionale care să se aplice egal, tuturor. De aceea formarea individualităţii umane este preponderent rolul familiei, care trebuie să se preocupe activ de creşterea copiilor şi dezvoltarea lor în conformitate cu profilul lor fizic, psihologic şi aspiraţiile atașate.
2. Principiul apartenenţei sociale:
Pe de altă parte omul este un animal social. Pentru a ne adapta “turmei” avem nevoie de un cod de comunicare şi comportament universal valabil. Şi aici vine mai ales treaba şcolii, care trebuie să ne pregătească în principal pentru traiul în societate și pentru profesie.
3. Principiul egalităţii:
Nimeni nu este mai presus de semenii săi. Vă vine să credeţi?!? Nici bebeluşul de o lună nu este mai special decât un adolescent de 16 ani. Dacă pe acesta (din urmă) nu l-am lăsa să folosească sala unui restaurant ca toaletă, de ce ar fi acceptabil ca o mama să schimbe pampersul unui nou – născut acolo unde toată lumea mănâncă?
4. Principiul normalităţii:
Natura umană este imperfectă prin definiţie. O zice biologia, o zice psihologia, chiar şi istoria, religia, o urlă însuşi bunul simţ! Ne naştem cu un cumul de calităţi şi defecte, de frumos şi urât, de moralitate şi adaptabilitate.
În zilele noastre am ajuns la un compromis notabil: am realizat că este perfect normal ca un copil să greşească. Mai avem un pas: şi părinţii au acelaşi drept! Şi bunicii, şi bonele, chiar şi profesorii. A nu greşi este imposibil! Ba chiar și a persista în greşeală!
Este normal ca pe parcursul procesului educativ să apară obstacole, regrese, piedici, erori. Important este să le demitizăm, făcând controlul eficient al daunelor.
5. Principiul “fiecare are dreptate”:
După cum spuneam la punctul 1, fiecare om este unic. Şi nu avem de unde să ştim ce efect are o intervenţie educativă până ce nu o implementăm. Profeţi sunt mulţi, dar vă asigur că la câţi factori influenţează în bine sau în rău învăţarea, este imposibil de stabilit cu certitudine care, cum, cât. Oricât ne-a strădui, uneori lucruri care păreau foarte înţelepte se vor dovedi stupide. Şi erori care par devastatoare pot lua o turnură neaşteptat de bună. Fiecare are dreptatea lui, doar că uneori trebuie să alegi doar buna judecată a unuia dintre cei implicaţi.
(Să vă aduceţi aminte despre acest ultim principiu la dezbaterile despre examenele naţionale sau analizele comparative ale sistemelor de învăţământ).
Ce ziceţi? Perfecţionăm conceptul? Merită să îl facem celebru?