Vulpea păcălită de urs

Contrat așteptărilor generate poate de titlu și de contextul politic actual, acesta nu este un text cu valențe electorale, ci povestea de adormit copilul mic de aseară. Mi-a cerut un revers al clasicei din copilăria noastră, culmea și a lor, precizându-mi de două ori că blănoasa roșcată trebuie să fie cea păcălită. A ieșit așa:

A fost odată ca niciodată o vulpe. Dar ea nu era una ca toate celelalte surate ale ei, viclene și pusă pe furtișaguri, ci era bună și cinstită, luând doar ceea ce i se cuvenea. De aceea de multe ori se cam culca cu burta goală, pentru că în pădure nu ți se cuvin prea multe bucate.

Într-o zi, pe când își căuta de mâncare, s-a întâlnit cu un urs bătrân și pus pe șotii. El nu era un animal rău, dar se cam plictisea și de aceea îi cam plăcea să-și păcălească vecinii.

– Ce faci vulpiță pe aici? întreabă ursul simțind potențial de distracție. (*)

– Uite, mi-e cam foame și nu găsesc nimic de mâncare.

– Păi zi așa, că știu eu soluția! La intrarea în satul învecinat este o curte mare plină cu înaripate: găini, curcani, bibilici. Nu mai poate avea nimeni grijă de ele, vor muri de foame în curând. Mai bine te duci și le cruți mizera existență, iar tu te vei sătura pe cinste pentru o lună întreagă!

V-am spus că vulpea noastră era cam credulă, așa că a pornit-o spre curtea cu pricina. Doar că acolo a dat peste un dulău mare, care s-a pus pe lătrat fioros și un copil mic, care și-a alertat părinții că animalele sălbatice au început să atace gospodăriile. Vecinii au început să iasă din case auzind hărmălaia de afară.

Întorcându-se în pădure, fugărită și flămândă, vulpea noastra a dat iar cu ochii de urs. Ar fi sărit la beregata lui, dar s-a abținut gândindu-se că mai bine îi plătește cu aceeași monedă.

– Cum a fost cumătră vulpe, te-ai săturat?

– Da, prietenul meu drag! Îți mulțumesc pentru pont! Să știi că au mai rămas niște găinușe moțate acolo, n-am putut să le mănânc chiar pe toate! În plus am văzut și multe borcane cu miere, ba chiar și o plantație zdravănă de mure! Ar trebui să mergi și tu, până ce nu află și celelalte animale!

Ursului nu-i venea să creadă, dar știind-o pe vulpe serioasă și cinstită, a pornit-o spre sat. Numai că acolo a fost întâmpinat de oamenii locului, cu furci și topoare, pregătiți să-și apere casele. Păcălitul nostru a luat-o la sănătoasa, cât îl țineau labele din spate. Dar un dulău, mai rapid și foarte agresiv, l-a prins de coada lungă și stufoasă, rupându-i-o.

Moș Martinul nostru a reușit să scape și să se adăpostească în pădure. Dar a rămas ciumpăvit la spate și uite așa am ajuns să se spună până în zilele noastre că de asta nu are ursul coadă.

Am încălecat pe o șa și v-am spus povestea așa. V-a plăcut povestea mea?

(*) Numa’ la prostii vă zboară mintea!