
Ştiţi probabil că una din “încercările” acestei toamne a fost începerea cu numărul doi a grădiniţei. Cunoşteam de prima oară scenariul şi mă aşteptam să fie mai crunt, pentru că de data asta am fost nevoiţi la un debut prematur, cel mic nefiind pregătit de aşa o schimbare majoră în programul lui.
După numeroase căutări am ales grădiniţa de stat din proximitate, aceeaşi frecventată şi de de Marele Copil, grădiniţele private vizitate confirmându-mi scepticismul cu privire la afacerile din educaţie.
Nu pot declara procesul de adaptare închis, încă mai cântăm refrenul cu: “stai aici!”, “nu pleca!”, “nu mă lăsa!”, dar am apucat să vedem bunele şi relele frecventatului de grădiniţă.
Părţile bune:
– Un program mai previzibil. Cel mic este fire de artist, doarme cât îl laşi, aşa că trezitul la 7 fix aduce o rigoare benefică a orarului zilnic.
– Ritualuri asumate. Spălatul pe mâini era o luptă de gherilă, mâncatul unui sandvici era atât de laborios de ne prindea următoarea masă. Au devenit obisnuinţe, rutine, obiceiuri.
– Vorbeşte mai clar. Acasă îl înţelegem oricât de tare ar stâlci cuvintele şi când sunt multe, ne concentrăm să reparăm măcar unul. La grădiniţă trebuie să se facă înţeles în timp real, iar această muncă zilnică îl ajută să progreseze mai uşor.
– A învăţat să fie mai prezent, să observe, să povestească despre ce a experimentat. Întâmplările cotidiene de acasă i se par banale, orice am face: colorat, pictat, modelat, mers la film. La grădiniţă faptul că are numeroase alte modele în jur de pitici ca el care abordează diferit sarcini similare îl determină să vadă lucrurile printr-un unghi al provocării.
– Se joacă mai mult timp singur, îşi găseşte de lucru atunci când nu am timp de el. Şi elaborează jocuri frumoase, cu strategie, nu doar chestii zgomotoase, potenţial periculoase ca să-mi atragă atenţia. Mi se pare o achiziţie mai importantă decât toate cele de mai sus, pentru că independenţa în joc va însemna la şcoală independenţă la teme şi mai târziu în activităţi profesionale sau sociale importante.
Părţi mai puţin bune:
– Dificultăţile de adaptare vin la pachet cu o nervozitate sporită. Faptul că apar inerentele frustrări, pe care nu le poate rezolva (încă) la sursă, generează acasă crize de personalitate. De ce aşa? Pentru că ştie că este pe teren sigur şi se poate descărca în voie.
– Râurile de muci care antrenează crize de tuse obositoare. Ştiam din experienţa precedentă că grupa mică este un soi de grădiniţă la fără frecvenţă: o săptămână mergem, o saptămână ne tratăm. Este neplăcut şi pentru el şi pentru noi, eu am ajuns să am aceleaşi probleme cu somnul ca in bebeluşia lui precoce. Ca să nu mai spun că ceea ce provoacă muci şi ceva febră copilului, devine cu potenţial letal pentru adult. Eu am ajuns la perfuzii după o viroză pe care mi-a dăruit-o generos.
Mergem asadar înainte. Cu o nouă scurtă pauză 🙂