Aud des în jurul meu părinți care își exprimă supărați neputința de a-și determina copiii să își atingă potențialul.
“Știu că poate, de ce nu face?” este un refren parental pe care l-am cântat și eu o vreme, până când am realizat că singurul lucru care funcționează este să fiu eu cea care pot și fac, în speranța că acest tip de energie va fi transmis mai departe.
De ce își auto-sabotează copiii șansele spre succes? Din aceleași motive pentru care o fac și oamenii mari:
Pe primul loc stă frica de eșec și de disconfortul pe care acesta îl generează. Noi credem că există doar două opțiuni atunci când ai această temere: poți găsi curajul de a o depăși sau poți abandona din start cursa. Dar există și zona gri, în care faci ceva, dar nu tot, tocmai pentru a nu suporta consecințele renunțării, dar pentru a fii sigur de eșec. Este mai simplu să simți durerea atunci când o provoci deținând controlul și acesta este principalul mecanism al sabotajului propriu.
Pe al doilea loc stă faptul că deseori obiectivele lor, dorințele pe care le au, nu coincid cu cele stabilite de părinți. Ei știu să evalueze destul de corect consecințele și nivelul de implicare necesar activităților pe care le au de făcut la vârsta lor. Știu, de exemplu, că nu pot duce și pian, și tenis, și olimpiada de matematică și testări standardizate la engleză, și voluntariat și 10 pe linie la școală. De aceea încearcă, într-un mod evident disfuncțional, să-și atingă doar obiectivele care li se par lor importante.
Nu în ultimul rând auto-sabotajul este o modalitate de a atrage atenția asupra lor. Copiii din familii cu părinți foarte ocupați știu că atunci când lucrurile merg bine, mama și tata își văd de treaba lor, așa că pentru a obține conectare, timp, atenție trebuie să o beștelească.
Așa cum spuneam inițial, deseori modelul parental “ajută” mult. Dacă adultul/ adulții din casă nu găsesc puterea, energia, calea de a-și atinge potențialul, nici copiii nu o vor face.
Concluzia este cea pe care o știți deja, inconfortabilă și grea: de câte ori vrem să schimbăm ceva în reușitele celor mici, trebuie ca noi, cei mari să ne uităm în oglindă, să ne suflecăm mânecile și să pornim o nouă călătorie interioară.