Privind în jurul meu, îmi pare că jucăm cu toții o adevărată leapșă negativă: primim dintr-o parte mesaje toxice, alarmante, pesimiste, negre, critice și le dăm mai departe pentru a ne debarasa într-o formă sau alta. Le luăm de la clienți, șefi, parteneri, colegi de trafic sau alte suferințe și le dăm copiilor, vecinilor, prietenilor.
La serviciu, în mediul organizațional așadar, se observă cel mai bine tiparul: de regulă obiective financiare nerealiste sau nevoia unor parteneriate strategice (și uneori toxice) care aduc presiune în capul organigramei, prăvălindu-se apoi nivel cu nivel până la bază. Sau poate ținte ratate care aduc cu sine strângerea portofelelor și curelelor. Oricum semnalele sunt aceleași: voci ridicate, așteptări nefirești, critici dure, lipsite de diplomație, situații paradoxale și perplexante.
De acolo ajung acasă. Sau în trafic. La ședințele de bloc sau cu părinții. Pe stadioane sau la masa unor negocieri. În politică sau artă.
Sau de acasă ajung la job. Sau în trafic. Sau poate că din politică ajung la masa unor negocieri.
Oricum jucăm leapșa asta cu spor fără să ne prindem că e fără câștigători, doar o masă mare de perdanți. Adică oameni nefericiți, încărcați negativ, nervoși, bolnavi, agresivi.
Surprinzător, mulți cred că aceasta este calea și că fără agresivitate, critică și ceartă nu există progres. Copiii nu învață dacă nu sunt bătuți, angajații nu muncesc dacă nu sunt înjurați. Singura modalitate de a face lucrurile să meargă este să ne fie tuturor rău, să ne sufocăm de panică sau indignare, să simțim inerenta sămânță de arțag sau teroare a consecințelor.
Este oare aceasta este singura cale de a face lucrurile să meargă? Chiar nu avem cum să ghicim rezultatele obținute dacă am opri această leapșă toxică. Dar ceea ce știm sigur este că drumul nostru până la scopul final ar fi mai lin, ne-ar permite o mai bună concentrare și mobilizare a energiei către reușită. Pentru că resursele noastre psihologice s-ar mobiliza spre țel și nu spre adaptarea la contextul negativ. Că ne-am bucura și de călătorie, nu doar de finalul ei, că am fi mai echilibrați, mai mulțumiți, poate chiar mai fericiți.
E puțin? Deloc. Petrecem vieți întregi sau în fracțiuni majore încercând să reușim ce ne propunem. Sunt oameni care clădesc o afacere zeci de ani, sunt părinți care simt că au reușit abia când copiii se angajează cu un salariu frumos, sunt persoane care muncesc o viață în speranța unui buget care să le permită relaxarea. Și până atunci ce facem? Țipăm, criticăm, ne certăm, căutăm vinovați, propovăduim toate cele rele care s-ar putea întâmpla?
Poate că ar trebui să trăim frumos și atât. Să muncim, să învățăm, să relaționăm, să ne bucurăm. Să vedem în dorințele noastre motivații, nu promisiuni cu mize de viață și de moarte. În definitiv nu știe nimeni ce ne așteaptă mâine și orice ar fi primim cu mai mult curaj dacă sufletul este curat și mintea îl secondează liniștită.