De la o vreme refuz să mai consum știri despre măsurile de combatere a pandemiei. Nu doar că nu mă țin nervii mei încercați, dar parcă și celor însărcinați cu a comunica pe tema asta le place să se joace cu ei.
Nu știu așadar ce este mai înnebunitor: faptul că trebuie să facem față unei situații fără precedent sau că suntem cobaii unor indivizi care nu par a avea idei prea bune, nici nu colaborează sau comunică unii cu alții, dar sunt foarte puși pe treabă.
Există chiar un grup de comunicare strategică, dar dacă așa arată comunicarea strategică, zic să o încerce pe cea banală, poate le iese mai bine.
Situația epidemiologică e pururea urâtă, până când ne vom imuniza în masă într-un fel sau altul. Medicii sunt copleșiți, spitalele pline. Dar deja există acum o altă pandemie de afecțiuni precum depresia și anxietatea. Statul în casă, nevoia neîmplinită de deconectare, problemele economice sunt mâncătoare de neuroni și distrugătoare de viață.
După ce mai mult de un an, și încă socotim, am fost sub tirul veștilor proaste, după ce am trecut de o iarnă nesuferită și apăsătoare din toate punctele de vedere, nu se poate ca un ministru să băjmăjească într-una public despre structura anului școlar și încă să nu știm care va fi ea. Altul să râdă de parcă a fumat chestii bune pe la conferințele de presă, când noi abia de mai găsim Emocalm. Să revii la foile vieții și să lovești iar în operatorii economici care se luptă să nu moară.
Ce e strategic în asta? Că încă orbecăim, dar vorbim la conferințe de presă pe un ton grav? Că azi e într-un fel, mâine în altul, poimâine revenim de unde am plecat? Că una zicem și alta facem?
Oamenii se prăpădesc în spitale și asta este îngrozitor. Dar cum este să fii angajat la un restaurant care azi se închide și mâine se deschide, doar pentru ca să se închidă iar? Cum este să nu ai bani de facturi și mâncare, dar nici un orizont de timp în care îți poți relua activitatea? Cum e să muncești de acasă în paralel cu școala online a celor doi, trei copii? O lună, două, trei, unsprezece și tot așa? Este adevărat, Covid-ul omoară. Dar și depresia!
M-am vaccinat, am văzut boala cu ochii mei, port mască, respect distanțarea, evit oricum deplasările inutile de când mă știu. Și cu toate acestea mai am puține repere de normalitate. Iar când văd cu câtă seninătate aruncă strategii noștri cu vorbe și măsuri în spațiul public, îmi vine și mie să ies în stradă, deși nu empatizez deloc cu cei care au făcut-o deja.
Nu mă aștept la schimbări majore. Vom afla iar cum crește incidența, vom număra morții, intubații, vaccinații. Deja ni se flutură vești despre valul patru, hai și cu șapte, să fie cu noroc!
Pe cei care se luptă tot mai atroce să-și pună pâinea pe masă, nu-i mai numără nimeni.
Să-mi spuneți și mie până la urmă cum sunt vacanțele, când e BAC-ul, dacă se schimbă iar foile de parcurs. Pe mine nu mă mai țin nervii să mă uit la știri!