De la mine, pentru mine

Îmi este iar greu. Destul de, spre cumplit, atroce, agonizant. Dar nu vreau să scriu astăzi un text despre traume, mai ales că nu sunt doar ale mele de această dată. Ci unul despre reziliență.

Pentru că în mijlocul războiului, pe când mă străduiam să nu urăsc, să nu ard poduri de comunicare, să supraviețuiesc emoțional, să iert, să-mi văd propriile motive de cerut iertare, am realizat că toată viața mea a existat o persoană căreia nu am simțit niciodată nevoia să-i exprim recunoștința, iubirea și față de care nu am solicitat îngăduința: Eu.

De fiecare dată au fost alții în fruntea listei. Mereu am găsit pentru toți cuvinte și gânduri bune. Dar așa cum întotdeauna cei din jur m-au perceput puternică, independentă, descurcăreață, așa am făcut și eu. Uitând astfel să navighez prin propriile neputințe și nevoi, să realizez că am momente de vulnerabilitate în care simt nevoia unei îmbrățișări sau a unei vorbe frumoase.

Eu, cea care am pentru fiecare un strop de blândețe, tocmai pentru mine am uitat să dau. Eu, cea care văd în toți ceva bun, tocmai la mine am uitat să găsesc părțile frumoase. Eu, cea care iubesc pe toți și pe toate, tocmai de mine am uitat să mă îndrăgostesc.

Și am realizat că dacă trebuie să cer cuiva iertare, cu mine trebuia să încep. Am făcut mai mult decât era omenește posibil. Și dacă ar trebui să admir pe cineva, eu sunt aceea. Pentru că nu cunosc pe nimeni care a trecut prin toate câte am trecut eu și s-a descurcat atât de bine. Și dacă ar trebui să iubesc pe cineva, tot pe mine ar trebui, mai întâi. Pentru că doar așa toate celelalte iubiri pot fi sănătoase.

Știu că textul meu poate fi văzut în două chei: cea vulnerabilă, scris cu lacrimi în ochi, și cea narcisică, pus aici cu mândria unui ego uriaș. Fiecare alege să-l citească cum dorește.

Dar abia acum am realizat că sunt cea mai curajoasă, puternică, empatică, frumoasă și deșteaptă persoană pe care o cunosc. Și nu voi mai lăsa pe nimeni, niciodată, să-mi spună altceva!

(Nu, nu sunt bine încă, dar voi fi!)