Astăzi de dimineață am livrat școlii dintr-un cartier bucureștean copilul din dotare. Ca în fiecare dimineață: cu ochii cârpiți de somn, cu părul încâlcit, încercând să nu greșim în alegerea celor doi saci necesari logisticii, cu dor de pernă sau cafea, după caz.
Zilele acestea aglomerația parcă e mai mare, ajută și țevile uriașe care tronează pe trotuar, asezonate la gropile excavate pe șosea, decorul hibernal perpetuu de prin oraș.
Și cum stăteam noi în fața școlii să ne urăm toate cele bune și să ne dăm reciproc sfaturi, numai ce văd un copil coborând agitat dintr-o mașină și începând să-și strige disperat tatăl.
Am încercat să-l opresc, dar fugea destul de repede printre oameni în paralel cu traficul infernal. I-a pus stop polițistul local, aflând astfel că a fost dat jos din mașină prematur, întrucât nu a apucat să-și ia ghiozdanul.
La cum era copilul de agitat de când a coborât, probabil că a încercat să-i spună tatălui la timp că are și bagaj. Dar știm cu toții cum este când ne grăbim, e aglomerat, poate ne așteaptă vreun șef nevricos sau un client dificil, am dormit ca naiba. Închidem supapa să nu mai auzim și alte probleme. Deși unele chiar necesită atenția noastră.
Așadar un tată a dat copilul jos din mașină și l-a trimis la școală fără ghiozdan. După el a alergat un grup format din părinți conduși de polițistul local, cineva din administrația școlii și câțiva pensionari care treceau din întâmplare pe acolo. Nu știu dacă este de râs sau de plâns.
Dar cu siguranță este de înțeles! Nu cred că există părinte care să fi trecut prin astfel de întâmplări. Să nu fi beștelit rău momente de părințeală. Să nu-și lase copilul, voit sau nu, în lacrimi. Să nu simtă că merită, magna cum laude, trofeul de cel mai tâmpit părinte ever!
Greșim și vinovăția noastră este, uneori, mai greu de dus decât consecința erorii în sine. Oricum, eu îi mulțumesc acelui tată pentru că mi-a amintit că nu-i deloc ușor să fim părinți. Dar măcar nu ne plictisim! 😀