Iau la întâmplare câteva caracteristici:
– clădirile sunt vechi și nu mai corespund normelor actuale de siguranță, uneori cad tavane în cap, alteori calorifere pe picior;
– în mediul rural încă există haznale în curte;
– apa, săpunul, hârtia igienică sunt aduse de acasă sau lipsesc cu desăvârșire;
– manualele sunt praf, rareori utile pentru actul educativ;
– birocrația în floare, profesorii s-au transformat în scribi;
– reforma e perpetuă, care vine la șefie mai schimbă ceva de dragul de a se arăta util;
– clasa pregătitoare a devenit supliciu, nicidecum o etapă ușoară, de acomodare;
– ciclul gimnazial trăiește încă în urma timpurilor și este evaluat sistemic după alte criterii decât cele care i s-ar aplica;
– schimbările se implementează haotic după deviza clasică: “descurcați-vă!”;
– egalitatea de șanse e un moft, mediul rural este în mod evident defavorizat;
– meditațiile au devenit o industrie imorală, dar profitabilă;
– evaluările sunt în fapt niște instrumente de șantaj, pentru că nu există o standardizare a lor;
– programele școlare au devenit facultative, fiecare predă la clasă ce are chef;
– alfabetismul funcțional reprezintă o constantă;
– învățământul românesc nu are o identitate clară, nu știe care-i scopul său, nu-și cunoaște atuurile și marile slăbiciuni, ci merge dintr-o inerție păguboasă.
Aș putea scrie un pomelnic lung și deprimant. Dar este oricum inutil. Pentru că oricât am vrea să credem altceva, nu doar miniștrii care s-au perindat la șefie sunt vinovați.
Noi ca părinți suntem din același film: plătim meditații, rezolvăm, ne descurcăm. Problemele rămân, se transmit din generație în generație. Tot noi, părinții, îi votăm pe cei care țin în pix destinele educației. Și tot noi setăm și transmitem așteptările pe care le avem de la sistem. Adică nimic. Poate doar “Să ia copilul note mari și să intre la liceu”. Că acel copil nu are deprinderi și cunoștințe de bază, este mai puțin important. Că o carieră înseamnă mult mai mult decât medii generoase, nu contează. Diplomă să fie!
Despre profesori, numai de bine. Văd cum toate hibele se adâncesc și înrădăcinează și reacționează după posibilități: unii profită, alții bagă precum struțul capul în nisip.
Avem zilele astea un nou ministru. Unul care vorbește o limbă română aproximativă. Am avut nu de mult și un tehnocrat rasat. Care în tot contextul (parțial descris) de mai sus s-a luptat cu plagiatele și temele pentru acasă. Și le-a rezolvat pe amândouă de numa-numa!
Pentru că nu poți corecta punctual și rapid probleme din învățământ. Înainte de teme să ne uităm la programele școlare haotice și stufoase. Înainte de plagiate să vedem de ce s-a ajuns acolo, unde-i hiba din învățământul universitar.
Carevasăzică nici discursul elegant nu garantează viziunea managerială.
Așa că înainte de a da vina pe ei, eu zic să ne uităm la noi. Ca părinți să fim mai deschiși la colaborarea cu școala, că singură nu poate face mare lucru. Și să educăm și noi, la rândul nostru, pentru că de asta suntem părinți.
Profesorii să încerce să își facă treaba cât mai bine și să găsească puterea de a denunța abuzurile din sistem.
Iar copiii să înțeleagă că destinul și-l fac singuri, iar educația temeinică este o componentă a succesului. Nu diploma, aceea se va putea oricând cumpăra, ci lungul drum formator spre ea, care face întotdeauna diferența între caracter și spoială.
Și abia atunci putem spera că tăierea pamblicilor va fi istorie.