În urmă cu ceva ani, în plină criză economică, guvernul de atunci a decis să modifice serios Codul Muncii. Oamenii de afaceri erau disperați în primul rând de valul de disponibilizări care, conform legislației în vigoare la momentul respectiv, trebuiau să respecte criteriul social și nu pe cel al performanțelor.
Au fost consultate patronatele, sindicatele, reprezentanți ai societății civile. Cu toate acestea, proiectul de modificare a fost motiv de linșaj public. Presa, de orice culoare politică, vuia cum angajații vor fi sclavii multinaționalelor, cum Boc ne-a vândut străinilor, cum vom fi sclavi pe plantații și nu angajați cu drepturi. Se dădeau exemple de prevederi revoltătoare, se perindau zvonuri aberante – a fost un război al informației.
Inițial n-am dat mare importanță propunerilor de modificare, dar la sătulă de refrenul pesimist și, din ce în ce mai absurd, m-am apucat să le citesc serios, cu creionul în mână. Șoc și groază: se arătau niște lucruri noi și de mare ajutor clienților noștri. Se rezolvau multe dintre problemele spinoase (cei tineri nu știu ce balamuc era cu perioada de probă înainte). Codul Muncii începea în sfârșit să mai lepede din haina comunistă. Am scris la momentul acela, dar a fost o picătură de rațiune într-un ocean de ură.
Cine a dat tonul linșajului public? Partidul de opoziție care, pentru o scurtă perioadă nu se mai afla la guvernare, dar care avea încă puterea sindicală.
Din fericire binele învinge și modificările au devenit realitate. Datorită lor vedem tot mai rar acum șantaje în bloc ale angajaților statului îmbrăcate în formă de grevă. Și tot datorită lor piața muncii a primit atunci o nesperată gură de aer proaspăt.
Acesta nu este un elogiu la adresa guvernanților de atunci, ci este un fapt care ne arată modul în care percep actualii guvernanți politica: mințind, manipulând, insinuînd, dar, mai ales, punând alte interese mai presus de cele ale nației. Să faci din modificările Codului Muncii o chestiune de primă pagină, este aproape imposibil, credeți-mă. Nimănui-i nu-i pasă, și este oarecum justificat. Dar nu poți face asta decât elucubrând serios și cu seninătate.
Aseară mă uitam cu ai mei la TV, la proteste. Am văzut în detaliu, pe un ecran mare, cum din mulțimea pașnică, ies oameni aruncând cu petarde, bulgări de gheață și altele asemenea. Toate treceau deasupra capului celorlalți, care manifestau liniștit. Aș fi putut fi acolo, cu copiii mei.
Agitatori aduși în clasicul stil comunist. Dar nu asta este problema. Ci că asemeni minerilor, sunt capabili a ne pune viața în pericol nouă, celor care alegem să nu fim de acord cu ei, cei care ne conduc.
Textul scris ieri, mi-a adus critici: trebuie să fim calmi, să nu judecăm, să ne iubim aproapele. Îl iubesc pe cel care știe că a greșit. Și pe cel care a simțit că nu-și poate asuma o decizie, deci nu a votat. Dar nu-i pot iubi pe cei care alimentează formațiuni politice tumorale, care veșnic vor lua bâta ca să ne arate cine-i șeful.
Îmi iubesc aproapele așadar, dar nu-mi cereți să-mi iubesc călăii!