
Zilele acestea un alt business al unui antreprenor român a fost vândut spre a fi dezvoltat. Unii se minunează, alții regretă, mulți felicită, dar sunt și cârcotași ca mine care nu pot să nu observe că a devenit parcă singura opțiune a omului de afaceri român, care prezintă un soi de sindrom Simona Halep: muncește mult, are talent, dar uneori (sau deseori) se pierde în propriile atuuri.
Am stat totuși să mă gândesc de ce aleg antreprenorii români să-și vândă invariabil și prematur, din punctul meu de vedere, afacerile. Și am găsit câteva cauze.
Una ar fi lipsa de viziune pe termen lung. De regulă afacerile de succes românești încep pragmatic cu sesizarea unei oportunități punctuale, colaborate cu ceva know-how al viitorului antreprenor în domeniul respectiv. Rareori aceștia gândesc “disruptiv” sau ies din zona de confort. Și mai rar vor să inoveze, să schimbe comportamente de consum, să creeze ceva grandios.
Există o generație întreagă de oameni de afaceri care așa a fost crescută, cu sloganul: crești până vinzi.
Normal că dacă vezi doar banii, alergi să-i culegi fără să iei în calcul drumul parcurs și reglajele care se impun permanent. Faci compromisuri nepermise când vrei să construiești sustenabil, nu investești decât strictul necesar.
Și așa ajungem la un alt motiv: antreprenorului român îi reușește de minune să creeze organizații autofage, care se distrug singure din interior. Managementul nu-i o știință exactă, deși are multe dintre trăsăturile uneia. Așa cum individual, pentru a avea succes autentic și durabil, este nevoie de creștere sănătoasă, la fel se întâmplă și organizațional.
Trebuie să cunoști greșelile trecutului, să asculți constant vocea clienților, dar și opiniile angajaților care simt cel mai bine pulsul pieței, să ții ochii pe concurență, dar să lupți deșteapt, să fii întotdeauna un pas în față nu neapărat ca și cotă de piață sau creștere financiară, ci ca abordare a afacerii, ca demers inovativ. Sau câțiva în spate tocmai pentru a nu ajunge în situații de risc.
Antreprenorului român nu-i pasă de feedback atunci când afacerea merge bine, deși, de cele mai multe ori în confortul aparentului succes stă capcana eșecului.
Nu în ultimul rând, să faci business în România nu este deloc ușor. Și nu mă refer la provocările inerente ale antreprenoriatului, ci la mediul economic și socio-cultural. Statul român, prin toate instituțiile sale, nu doar că pune bețe în roate, dar setează un ambient care amintește de teatrul absurd. Să faci bani cu Kafka, este o nebunie devoratoare de neuroni. Nici piața muncii nu-i mai sănătoasă, lipsa unei educații temeinice, personale și profesionale, transformă capitalul uman în cel mai alambicat cotlon al unei afaceri.
Mi se pare firesc ca după niște ani în care te lupți nu doar cu piața, concurența și progresul, ci și cu statul și proprii tăi angajați, să-ți dorești cu ardoare să pui punct și să găsești motivația pentru noi lupte.
Înțeleg așadar mecanismele. Dar asta nu înseamnă că nu mi-aș dori să văd mai multe afaceri românești devenite europene sau chiar globale prin efort propriu. Acum că Simona Halep a câștigat Wimbledonul, poate depășim acest sindrom.