Îmi amintesc de un prieten al copilului mare, care sper să nu se supere că-și găsește exemplul pe aici. Era înscris la școala din apropierea locuinței, una oarecare, fără prea mult ștaif. Tatăl lipsea adesea din ecuația familială, mama muncea pentru doi. Un copil bun, educat, de care nu avea nimeni timp (dar mai ales motiv) să-i dea să lucreze suplimentar la matematică. Bifa punctaje maxime la toate concursurile școlare și intrat la unul dintre cele mai bune licee fără efort.
Mama lui povestea amuzată că ceilalți părinți o întreabau adesea cât muncește în plus cu el și din ce culegeri, privind-o ca pe extratereștri atunci când răspundea că nu are timp de așa ceva.
În contrapartidă, am văzut de-a lungul timpului mulți copii împinși temeinic de la spate de părinți să performeze. O fac până la un punct, acela în care ei cooperează sau, mai corect spus, se supun. Ulterior clachează sau se răzvrătesc și își aleg propriile obiective.
Există, de asemenea, copii talentați care nu au și determinarea de a performa, de a munci în favoarea abilităților lor. Și copiii cărora le lipsesc din datele native, dar au pasiunea, focul acela care arde în interior și-i împing spre acțiune.
În meciul talent vs muncă, asemeni oricărei alte competiții sportive, e greu de previzionat câștigătorul. Drumul către performanță se arată lung, anevoios și presărat cu mult neprevăzut care cere adaptare, putere și reziliență.
Dar niciodată nu vor câștiga cei care nu sunt lăsați să-și asume propria devenire. Cei ai căror părinți se erijează în divinități care dictează fiecare pas și fiecare acțiune de urmat. Cei care sunt crescuți și dresați ca pe cățeluși, dar li se cere apoi să fie campioni.
Majoritatea Oamenilor Mari pe care i-am cunoscut, spun același lucru: ei și-au dorit performanța și ei au făcut pe naiba ghem să o obțină. Sau au mers pe valul de oportunitate care s-a arătat, tot din propria voință. Ei și-au ales și dus sacrificiile, ei au muncit până la epuizare. Nu pentru că le-a zis mama sau tata, pedepsindu-i dacă n-au respectat cartea de instrucțiuni pentru performanță. Sunt cu siguranță și excepții, dacă citiți cartea autobiografică a lui Agassi veți vedea ce spun, dar nu-s tocmai de urmat pentru că vin la pachet cu niște costuri psihologice deloc ușor de dus.
Pe terenul de sport sau în sălile de clasă se văd cu ochiul liber copiii hiperstimulați de intervenția parentală. Sunt buni, uneori chiar de top, dar le lipsește sclipirea aceea din ochi care arată că le place ce fac. Deseori sunt obosiți, chiar zombificați. Pe măsură ce performează devin din ce în ce mai anxioși pentru că știu că e nevoie de tot mai mult, iar ei sunt în risc de a-și epuiza resursele. Așa se întâmplă când motivația vine din surse greșite.
Pentru mine, genul acesta de părințeală, atât de prezent la copiii înscriși în școli sau cluburi sportive cu nume mari reprezintă un abuz. Ce este prea mult: iubire, pretenții, ștachete, atenție, întotdeauna dăunează. Dă în patologic. Este nenatural.
Nu știu să vă spun dacă cei care devin campioni se nasc sau sunt crescuți astfel. Dacă talentul bate munca sau invers. Dar știu sigur că au părinți care fie au lipsit din meciul ăsta, fie au fost prezenți doar atât cât trebuie. Pare liniștitor să credem altceva, dar nu este lupta noastră. Ba chiar trebuie să fim nebuni să ne închipuim că putem marca pentru ei de la marginea terenului.