De-a lungul timpului am observat mai multe tipologii parentale în funcţie de modul în care abordează educaţia formală/ şcolară şi orientarea către carieră a copiilor pe care-i cresc. Există astfel:
1. Părinții lipsiţi de interes. Nu știu, nu se pricep, au alte priorități, nu le pasă sau cred că e treaba altora. Dacă au norocul unor copii ambițioși și independenți, neinteresații se dovedesc a fi niște părinți buni. Dacă însă aceștia prezintă o nevoie cronică de ghidaj, lucrurile se complică teribil.
Neinteresaţii nu stabilesc legături cu profesorii şi nici gând să creadă în ideea de consiliere. De regulă copiii sunt cei care ajung să solicite astfel de servicii și rareori reușesc să-și implice părinții.
2. Părinții sabotori. Greu de spus care este motivația din spatele unei astfel de abordări, diferă oricum de fiecare dată, dar am văzut părinți care le neagă copiilor dreptul de a deveni. Fie zic: “Ce atâta școală, ce atâtea teme, eu am 8 clase și va pun pâinea pe masă!”, fie: “Oricum eşti prost, slab, nu poţi, nu se va alege nimic de tine!”.
Copiii sabotorilor au de muncit înzecit pentru a ajunge la rezultate, şi de multe ori se opresc la cele mediocre, oricât de generoasă ar fi natura cu dotările lor cognitive. Dacă solicită consiliere în momente de cumpănă, părinţii o vor sabota oricum pas cu pas.
3. Părinții atotştiitori. Sunt cei care încearcă să controleze tot, să stabilească planuri exacte pe care copiii să le urmeze întocmai, fără erori pe traseu. În cazul copiilor autonomi, genul ăsta de părinți constituie o mare pacoste. Pot fi de mare ajutor însă celor anxioși, incapabili să-și asume responsabilitatea propriilor decizii sau acțiuni.
De cele mai multe ori atotştiitorii vor consiliere doar întru validarea planului lor genial. Dacă nu se întâmplă, pot deveni sabotori.
4. Părinții naivi. Își poziționează greșit copiii, de regulă supraevaluându-le calitățile. Când nu greșesc prea tare, sunt inofensivi. Când însă își expun copiii unor încercări mult mai mari decât pot duce, situația se complică.
Doar printr-un noroc ajung la consilier și surprinși de ceea ce află intră adesea în faza de negare, păstrându-şi naivitatea.
5. Părinții echilibrați. Își cunosc copiii, își cunosc limitele că părinți, solicită ajutorul atunci când este cazul, știu că succesul copiilor este un drum lung și întortocheat. Sunt cei care cunosc atât suișurile cât și coborâșurile din devenirea copiilor, care duc greul educației lor şi care, pe termen lung, dovedesc a avea abordarea câștigatoare.
Echilibraţii solicită activ, voluntar, conștient consiliere școlară și/sau profesională. Au de fiecare data un rol important în proces, vin cu informații reale și valoroase, sunt capabili de schimbare.
Tipologia parentală este greu de modificat, fiind rezultatul modelelor avute, a experienţei de viaţă, a personalităţii fiecărui părinte în parte şi a modului în care partenerii reuşesc să se pună de acord în ceea ce priveşte educaţia copiilor lor.
Ar ajuta însă ca măcar în momente dificile sau la răscruce de cicluri şcolare să ne punem intrebări suplimentare şi, eventual, să cerem răspunsuri obiective unui specialist.