Mă uit in jurul meu la cei trecuţi de vârsta a doua, la cei deja pensionaţi şi la locul de muncă şi în sânul familiei. Şi nu-mi par bine deloc.
Bolile fizice îi mutilează şi le termină viaţa înainte de a-i omorî pe ei. Depresia, anxietatea morţii care se apropie şi sentimentul inutilităţii i-au doborât deja, transformându-i în umbre palide care umblă fără rost.
Ceea ce ar trebui să ne pună pe gânduri este că majoritatea suferă de simptome ale unor boli inexistente, pe care doctorii încearcă să le clasifice cum pot, ca să nu-şi arate neputinţa. În realitate ceea ce-i omoară sau le schilodeşte viaţa este faptul că nu mai au pentru ce trăi.
Ca profesionişti nu-i mai caută nimeni. Este drept că puţini au avut şansa unei cariere care sa-i ridice profesional, transformându-i la senectute în enciclopedii de specialitate. Mulţi au format marea masă de oameni ai muncii ceauşişti, care odată ieşiţi la pensie nu mai pot decât să trăiască din amintiri.
Ca bunici sunt depăşiţi. Noile tendinţe în parenting au devenit incompatibile cu încercările lor naive de a-şi disciplina nepoţii de tip “Lasă că vezi tu ce-ţi fac!”. În plus copiii, ajunşi mari deja, le reproşează intervenţiile educative din propria lor copilărie, le amintesc greşelile, le impută frustrările şi neîmplinirile.
Din punct de vedere social sunt la fel de inutili. Nişte decrepiţi lenţi şi enervanţi, care umplu autobuzele şi pieţele la ore de vârf, care întârzie să coboare din lift sau se mişcă cu viteza melcului la coada din supermarket.
Problema însă nu este la ei. Din toate timpurile, profilul psihologic al veteranilor este acelaşi: li se modifica percepţia timpului, a temperaturii şi sensibilitatea la stimuli în general. De asta se înghesuie (ei nu simt la fel ca noi contactul fizic), se mişcă în reluare (nu pot şi nu au de ce să se grăbească) şi se îmbracă cu palton în toiul verii. Este un soi de cadou dat de natură pentru a suporta mai uşor degradarea fizică.
Problema este la noi pentru că nu avem răbdare să vedem este partea frumoasă: capacitatea de a analiza mai bine situaţii de viaţă critice, dată de experienţa acumulată, răbdarea îngerească uneori şi toleranţă fantastică la frustrări.
În plus, trăim într-o dictatură nefirească a copiilor, în care aceştia devin “regi” ai atenţiei noastre, ai familiei, ai societăţii şi locurilor de agrement, transformând bătrânii în nişte accesorii care consumă timpul şi energia sau ocupă inutil locul.
Şi eu m-am trezit punându-mi copiii deasupra veteranilor din dotare şi realizez că am greşit. Urmând logica modernă, am greşit în primul rând faţă de urmaşii mei. Pentru că nu-i ajută la nimic să creadă că sunt mai presus decât bunicii, că întreaga existenţă şi toate interesele familiei trebuie să se învârtă în jurul lor. Am greşit apoi faţă de cei vârstnici, pentru că după o viaţă de muncă şi neajunsuri, au dreptul la bătrâneţe să-şi trăiasca anii cum vor şi să ia deciziile pe care le consideră corecte.
Cred că cel mai bun indicator al gradului de civilizaţie al unei societăţi este modul în care îi tratează pe cei care nu (mai) sunt direct productivi. De aceea în ţări cu adevărat civilizate diferenţa între generaţii nu există: oamenii au aceleasi drepturi sau opţiuni şi sunt respectaţi în egală măsură indiferent de vârstă.
Iar la nivel micro, gradul de educaţie şi echilibru al unei familii stă în modul în care îsi tratează proprii veterani. Chiar dacă sunt depresivi, incapabili de a mai face ceva, bolnavi sau pur şi simplu enervanţi. Este o lecţie de politeţe, de toleranţă şi respect pe care suntem datori cu toţii să o învăţăm.