Cosânzeana

Nu știu dacă v-am mai povestit, m-am născut și am crescut într-un bloc comunist dintr-un mic oraș de provincie. O copilărie frumoasă, cu puține lipsuri, în ciuda vremurilor, dar cu frustrările aferente: defilări, practici agricole, cules frunze de dud și cărat maculatură sau sticle la școală pentru planul cincinal.

În micul bloc cu patru etaje, ne știam viața unii altora mai ceva ca acum cu Social Media. Iar la etajul doi stătea o familie cu un singur copil, băiat, mult mai mare ca noi. În ciuda a ceea ce veți citi ulterior, băiatul ăsta m-a ajutat întotdeauna. Îmi aduc aminte că plângeam odată pe casa scării pentru că am reușit să stric agrafa care îmi ținea bretonul. N-aveți idee cât de greu se găseau chestiile astea mici și frivole. Ei bine, el a reușit să o repare. Tot el, pentru că lucra la Telefoane, a pus un fir luuuung la cel din apartamentul nostru, astfel încât îl căram cu noi peste tot spre disperarea părinților: în baie, bucătărie, dormitor. Aveam practic mobilitate a telefoniei în vremuri în care lucrurile erau de un anacronism atroce.

Totuși tipul era un pic ciudat, iar asta s-a văzut cel mai bine în incapacitatea de a avea o relație de lungă durată. Ce-i drept orașul era mic, el nu era tocmai un Făt Frumos și nici vremurile tocmai romantice.

Nu-mi mai amintesc cum a ajuns ea în viaţa lui. Gura lumii vorbea despre o căsătorie aranjată de părinţi. Oricum, era frumoasă ca o Cosânzeană, cu un păr lung, bogat şi blond strâns într-o coadă împletită şi nişte ochi superbi, de un albastru limpede cum nu am mai văzut. Mă fascina să o văd ca ruptă din altă lume, cu haine curate şi îngrijite, dar de o provenienţă prea veche să o pot desluşi, mică, firavă, dar cumva puternică şi încrâncenată.

Povestea abia acum începe. La scurt timp după căsătorie, deși încă locuiau cu părinții băiatului, au început bătăile. Încasa fata din poveste la câteva zile câte una, de se auzeau loviturile şi gemetele două etaje mai sus. Era momentul în care mama începea să se agite ca un leu în cuşcă. La început a așteptat să gestioneze chiar socrii situația, dar nu părea nimeni să-și asume acest rol. Tot gura lumii clevetea că scenariul era vechi, și soacra gusta papară periodic, normal că nu i se părea nimic ciudat ca nora să facă la fel. Apoi a chemat Miliţia, dar după două vizite, nici ei n-au mai catadicsit să vină. A mers chiar ea de câteva ori să aplaneze conflictul, dar la un moment dat i s-a făcut frică atunci când l-a văzut pe om desfigurat de nervi, cu toporul în mână.

Văzând că nu există alte soluţii, mama a încercat să vorbească cu ea. Aşa i-am aflat povestea: o fată săracă, dintr-un sat uitat de lume, cu mulţi fraţi acasă, a fost practic obligată să se mărite cu un băiat despre care nu știa nimic, dar părea prințul călare pe cal alb: singur la părinți, cu meserie și salariu, tânăr, modern.

Conflictele erau declanșate de chestii minore: ciorba prea rece, pâinea prea tare, mici erori provocate de neîndemânare sau de dificultățile de adaptare. E greu să vii dintr-o curte cu hazna săpată în fundul grădinii, într-un apartament, fie el și comunist, electrificat, cu apă curentă, mașină de spălat și fier de călcat.

Anii au trecut, părinții s-au mutat și cei doi au rămas singuri. Bătăile au continuat în același ritm. A apărut un copil, un băiat, copie fidelă a tatălui. Nici el nu a pus capăt violențelor. Singura modalitate de gestionare a situației pe care a găsit-o victima era să provoace la intervale regulate bestia. “Uita” să ia pâine, nu gătea și astfel reușea măcar să previzioneze când încasează. Era și asta o formă de control, oricât de absurd ar părea.

Veți spune că e de vină ea, ar fi trebuit să plece. Dar știa că nu are unde. Între a fi bătută și a fi flămândă, alegerea nu-i tocmai ușoară.

Veți spune că vecinii, rudele sunt de vină. Dar agresorul devenea în momentele acelea o bestie greu de oprit, care ataca cu toporul, cuțitul, arunca mobilă, farfurii.

Veți spune că legea e de vină, mai ales că pe atunci chiar nu exista nimic în sprijinul victimelor. Dar orice lege ar exista, trebuie suplinită de mijloace concrete de ajutor. Fata asta nu avea o meserie, nici școală prea multă, în minunatele vremuri post-revoluționare nu-și găseau serviciu nici inginerii din fabricile falimentare, darămite cineva care nu știa să facă nimic.

Veți spune că educația este de vină. Dar educația nu poate controla patologicul, agresorul era dus garantat pe câmpii. Iar educația în familii sărace rămâne un unicorn – cea formală inaccesibilă, iar cea de acasă un blestem.

Finalul este cel așteptat: într-o zi Cosânzeana a murit înecată în cadă de soțul violent. A lăsat în urmă un copil traumatizat și amintirea unei fete de o tristețe pe măsura frumuseții ei.

În zilele noastre se vorbește mult despre violența domestică. Mult și sec. Statistici, precizări legale, urmate de firescul “să se facă”. Este o cauză de care se leagă influenceri, politicieni, ziariști. Realitatea este că cei care vorbesc nu au cunoscut, probabil, o Cosânzeană. Nu știu că momentul când în viața ta intră un dement este mult mai complex decât pare. Și că legea este nimic fără investiții majore: centre în care victimele să stea un timp îndelungat, terapie psihologică pe termen lung, cursuri de calificare pentru cele care nu au o meserie, ba chiar instituții non-profit care să le angajeze pe cele care nu au astfel de opțiuni. Și nu în ultimul rând soluții pentru protecția fizică a victimelor, ba chiar, oricât de avantgardist ar suna, departamente speciale în cadrul Poliției care să gestioneze violența domestică. Pentru că bătaia zilnică nu-i ca furtul ocazional de biciclete.

Știm deja prea multe cazuri de femei omorâte de cei care nu aveau voie să se apropie de ele. O hârtie, fie ea și scrisă de un judecător, poate opri nebunia?

Toate acestea costă enorm în contextul în care violența domestică nu este o chestiune rară, al cărui procent se scrie cu zero și virgulă în față. Vorbim despre sute de cazuri raportate zilnic în România, iar multe dintre victime rămân tăcute, necunoscute.

Eu mi-aș dori să nu mai existe Cosânzene ca cea din povestea mea hidoasă, oribilă, tristă, deși tocmai ce am citit despre un caz similar în nordul țării: o femeie cu doi copii a fost înjunghiată de soț din cauza unei salate. Deși legile s-au mai schimbat, agresorul a ajuns acasă după 24 de ore de încarcerare.

Dar pentru asta, recunosc, că nu am idei de soluții concrete, necostisitoare, ușor de implementat la nivel macro și funcționale. Sper măcar ca textul meu să ajungă la cât mai multe minți și suflete care să le știe și să le poată pune în mișcare.