În fiecare seară am de spus cel puțin două povești noi. Despre copii cuminți, animale drăguțe, jucării însuflețite sau întâmplări nemaiîntâlnite.
Doar că nu mai e așa de simplu ca până acum. Zilele trecute, de exemplu, mi s-a cerut o poveste cu pisici.
– A fost odată ca niciodată, încep eu istorisirea, o pisică pe nume…
– Două pisici, vrei să zici, mă întrerupe piticul.
Mă regrupez rapid:
– Au fost odată ca niciodată două pisici. Pe una o chema Miau…
– Cum să o cheme Miau?!? Ce nume e ăsta? O chema, evident, Albița!
– Ok, pe una o chema Albița și cealaltă era Albul (*). Și Albița putea să vorbească.
– Ha, ha, ha, râde piticul cu poftă. Cine a mai auzit de pisici vorbitoare?!? Albița noastră nu vorbește!
– Ai dreptate, dar în povești se întâmplă tot felul de lucruri: personajele au uneori puteri supranaturale, se pot întâmpla lucruri incredibile…
– Bine, bine, Albița vorbește! Și ce zice ea?
– Albița spune chiar așa [insert voce gangsterească here]: În locul ăsta miroase a hoț! Presimt că Cezar va fi furat de somn imediat!
Am intrat așadar în etapa interactivă de spus povești. Dacă și până acum era greu de însăilat un fir logic de acțiune, fără întreruperi și deturnări de situații, acum a devenit de-a dreptul imposibil. Au rămas totuși câteva capodopere la care pot apela oricând.