Comentariile pe baza textelor date reprezintă, cu certitudine, cea mai urâtă activitate din școală. Interpretezi metaforele și epitetele deseori spontane și neintenționate în fel și chip, îți închipui ce a fost în mintea autorilor, deși unii au recunoscut deja că arta poate fi un proces chimic, te scremi să pui în pagină numărul necesar de cuvinte, măsori versuri, încrucișezi rime și neuroni, cauți intriga sau trăsătura de bază a personalității autorului.
Pentru mine cele mai cumplite au fost baladele populare românești. În parte pentru că mi se par sadice, dar și pentru că simțeam că turbez dacă mai auzeam o dată de comuniunea om-natură.
Dar să vă spun o treabă, acum că am ajuns să pricep mai bine cum stau lucrurile: comuniunea asta nu e deloc bullshit. Este o treabă 100% reală, iar ignorarea ei, tot mai prezentă în vremurile moderne, costă mai mult decât ne imaginăm.
Dincolo de faptul că suntem niște făpturi divine, unice și capabile să comunicăm printr-un limbaj complex, omul este un animal. Unul care nu mai vânează pe câmpii, ci prin birouri, nu mai aleargă prin păduri, ci pe o bandă de cauciuc cu tot soiul de setări, nu mai vede stelele decât dacă face eforturi serioase și se apără de soare de parcă ar fi bombă cu neutroni.
Îndrăznesc să cred că unul dintre motivele pentru care depresia și anxietatea au devenit virale este tocmai ruperea de natură. Faptul că respirăm preponderent aer ventilat sau poluat, vedem totul prin ochelari 3D sau ferestre de sticlă protejată UV.
Comuniunea om-natură este reală: când plouă suntem pleoștiți, când e soare ne vine să zburdăm. O plimbare în parc ne poate pune gândurile în ordine, o zi de plajă ne încarcă bateriile solare. Un cer înstelat ne ajută să înțelegem cât de puțină importanță ar trebui să ne dăm, torsul unei pisici sau guduratul unui câine ne oferă lecția iubirii necondiționate.
Dar omul, această făptură divină, unică și capabilă de limbaj complex, se consideră prea măreț pentru așa ceva. Parcul nu are cartelă de acces scumpă precum centrele de sport, animalele au tot soiul de bacterii și paraziți, iar la cer se uită doar lunaticii!
Mai grav este că nici copiii nu mai sunt lăsați să se conecteze cu natura. Plimbați dintr-un loc de joacă în altul, de la școală la “after” și apoi la te miri ce meditații, abia dacă mai fură un sărit într-o băltuță de ploaie. De făcut turte de noroi cum făceam noi, părinții, nici nu poate fi vorba! Ar fi barbar!
Dacă la primul copil nu aveam loc să arunc un ac în parcurile din cartier după orele de lucru sau în weekend, acum e buluceala naibii la mall.
Ne rupem așadar de normalitate, ne tăiem cu bună știință rădăcinile ignorând tot ce ține de natură, natural, firesc. Și apoi căutăm leacuri minune să ne repare.
Asta am vrut să vă spun: ca de obicei școala ratează esența. În cazul baladei populare “Miorița”, nu atitudinea resemnată a baciului este cheia. Ci comuniunea cu natura, cea care ne-a băntuit pregătirile pentru examen. Pentru că da, ea este cea care ne echilibrează, ne dă forța de a ne adapta oricărei situații și liniștea de a accepta ce nu putem schimba.
Astăzi se anunță vreme bună. Promiteți-mi că vă plimbați măcar 30 de minute prin soare!