- 04/07/2023
Suntem oameni și ne plac etichetele, pentru că sunt concise, vizuale, utile. Iar în proiectele de recrutare și selecție această preferință este extrem de clară.
Candidații devin astfel bătrâni dacă au peste 45 de ani, inadaptabili dacă au schimbat jobul recent și sunt deja în căutarea altuia, pretențioși dacă cer să le fie respectat statutul profesional. Superficiali dacă arată prea bine, lipsiți de atractivitate dacă nu sunt de revistă. Nu au experiență dacă abia și-au finalizat studiile și nici potențial, dacă nu au definit încă un drum al carierei. Par conflictuali dacă au divorțat, intoleranți la frustrări dacă nu au copii, plafonați dacă au petrecut câte un deceniu în același birou.
Este simplu ca pornind de la un aspect din CV să etichetezi întregul destin al omului. De aceea mulți cred că se pricep în a recruta și selecta.
Realitatea este mult mai complicată de atât. Sunt oameni de 50+ mai curioși, adaptabili și dispuși să învețe ca tineri de 20+. Sau absolvenți care, deși nu au experiență, progresează atât de repede încât îi depășesc rapid pe cei mai vechi din echipă.
Hainele, ridurile, pauzele din activitate, statutul marital nu au legătură cu valoarea profesională. Am văzut de-a lungul timpului o mulțime de tipologii total diferite față de eticheta din frunte.
Există, totuși, o singură condiție: ca mediul în care s-au integrat să fi fost unul incluziv. Să creadă în capacitatea oamenilor de a se integra. Să ofere libertate și încredere. Să permită eventuale erori, eșecuri.
Etichetarea oamenilor este o caracteristică a societăților înapoiate. A sărăciei. Iar când vine vorba despre piața muncii, a firmelor care se luptă să supraviețuiască.
Ne va fi clar, așadar, că suntem pe drumul cel bun, atunci când stereotipiile, etichetele, ideile fixe vor fi tot mai rare prin interviurile de selecție. Și în discuțiile pe care le auzim în jur.