Pe drumul care ne ducea din Livigno spre aeroport, am avut parte de niște peisaje superbe. Și am realizat că una dintre plăcerile de a călători cu mașina atunci când nu șofezi, este aceea că te bucuri de ceea ce ți se arată în jur. De arhitectură, de sălbăticie, de oameni, animale, secvențe de viață, de cultură, de relații.
Este o relaxare plăcută să privești detașat și admirativ ceea ce se întâmplă în jur. Dar totodată cu un dram de atenție pentru a identifica locurile fie pentru a le revedea, fie tocmai pentru că presupui că este singura interacțiune cu ele.
În astfel de călătorii nici nu mai contează neapărat punctul final. Te bucuri de drum, chiar dacă uneori pare cam obositor și greu de dus. Și acesta devine destinația.
Dar azi nu scriu despre vacanțele mele, ci despre creșterea copiilor.
Pentru că tot atunci, cu gândurile adunate, m-a lovit o revelație: că imediat ce încep să devină autonomi, să se poată descurca singuri în treburile cotidiene, ca părinte realizezi că, de fapt, nu există o destinație. Nu este despre acea bornă de maturitate de atins, despre acel examen pe care l-au trecut sau acea reușită intens așteptată. Este un drum cu de toate, locuri, oameni, animale, relații, secvențe de acțiune și de viață. Uneori simți că mergi obsesiv într-un sens giratoriu, alteori că te-ai rătăcit, uneori pare că te-ai suit într-un carusel nebun, alteori într-un vehicul lent și rudimentar. Dar privind în spate vezi că ai mers mereu nedrept de rapid.
Că uneori este obositor și greu de dus. Imprevizibil. Dar întotdeauna extraordinar de frumos.
Într-o lume tot mai obsedată de a ne eticheta, evalua, ierarhiza, monetiza copiii, noi, părinții, uităm să ne bucurăm de drum.
Enjoy the ride!