A început iar școala după o vacanță mai mare decât ne-am imaginat. Și odată cu ea discuțiile aprige despre necesitatea de a-i frecventa fizic sau online cursurile.
Mie încăpățânarea de a ține școlile deschise, nedublată de măsuri responsabile în acest sens mi se pare nebunie. Iar impredictibilitatea în care învață copiii noștri, azi online, mâine fizic, poimâine în vacanță forțată și răspoimâine într-un sistem hibrid nou inventat mi se pare de-a dreptul aberantă.
Școlile ar trebui să stea deschise. Dacă nu ar fi suprapopulate, dacă elevii ar fi testați, dacă ar exista un circuit și o logistică moderne, capabile să minimizeze riscul transmiterii bolii. Nimic din toate acestea nu există generalizat în sistemul actual.
Toată lumea blamează online-ul. Generațiile care sunt alfabetizate în plină pandemie vor purta acest stigmat. Dar, situația sanitară este o scuză insuficientă.
Realitatea este că școala românească este ca o șosea pururea peticită. Un puzzle uriaș și imposibil de terminat. Un turn Babel pe care toată lumea îl vede alandala, dar toți mai pun o piesă anapoda în el.
Pandemia, predatul online sau masca purtată în bănci sau la catedră reprezintă mici impedimente. Realitățile care dor sunt o criză tot mai acerbă de personal calificat, conținuturi tot mai scolastice și rupte de psihologia învățării și a copilului, dar, mai ales, incapacitatea de e educa în masă.
Adică exact scopul primordial al sistemului de învățământ.
Copiii din ziua de azi au nevoie de ajutor susținut la teme încă de la clasele mici. De aceea a înflorit industria after-school-urilor. Și acolo unde nu există after, există meditații. În rural, unde nu avem așa lux, Dumnezeu cu mila!
Manualele și auxiliarele sunt pline de greșeli. Sau sar peste etape. Sau nu sunt sincronizate. Avem astfel ortograme în culegerile de matematică a căror scriere se învață mult mai târziu. Riscul să le scrie prost de la bun început fiind astfel mult mai mare.
Comunicarea în limba maternă este învățată cu ajutorul unor texte literare care pun accent pe limbajul artistic. Dar alfabetizarea funcțională înseamnă, în primul rând, limbaj uzual.
Găsesc în manualul copilului mic fragmente din opere pe care mi-e greu mie să le înțeleg. Cuvinte care, garantat, nu-i vor folosi toată viața. Asta în timp ce încă lucrăm la vocabularul funcțional. Doamna face minuni la catedră explicând metaforele poetice și tot soiul de artificii literare ascunse în text. Dar câte Doamne ca a noastră sunt oare în sistem?
A complica conținuturile, a trata copiii ca și cum s-au născut direct pregătiți să dea BAC-ul, nu aduce nimic bun. Piața muncii este invadată de oameni care văd totul mai dificil decât este, incapabili să-și asume responsabilități de frica opiniilor celorlalți, lipsiți de abilitatea de a intui ce este important/ urgent/ prioritar într-un proiect. De ce oare?
Cheia este în a simplifica. În a găsi esența. Cele 4-6 ore de școală nu trebuie să însemne doar transmitere de informații și evaluări. Trebuie să fie experiențe diverse, manipulare de obiecte și concepte, exprimare de opinii, găsirea unor soluții alternative. Noi definim genurile literare la clasa a doua, lucru pe care-l vom face obsesiv apoi în gimnaziu și liceu.
Pandemia nu are nici măcar o mică vină pentru că românii vor continua să scrie din ce în ce mai agramat. Pentru că nu pot gestiona informații banale din viața lor. Pentru că prăpastia dintre urban și rural e veșnică și perpetuă. Pentru că tot mai des ieșim din școală cu diplomă și atât.
Vinovații de serviciu sunt alții. Și suntem noi. Cei care continuăm să vedem pricini care nu există și haine împărătești în loc de goliciune.