În copilăria mea, nu exista să intri la școală fără să știi să-ți faci fundă la pantofi. Iar în grădiniță, aranjatul hainelor pe scăunel înaintea somnului de la prânz era ritualic.
Am avut o surpriză așadar atunci când copilul cel mare a început clasa întâi și nu exista ședință cu părinții în care să nu fim rugați a-i învăța pe cei mici să-și lege șireturile. Pentru că timpul din pauze era scurt, copiii vor atenție și este suficient un pantof descheiat ca să creeze un întreg lanț de nevoi similare.
Dar se poate și mai rău. La copilul cel mic văd că s-au schimbat radical lucrurile: deja părinții sar la beregata celui care le educă odraslele pe motiv că nu-i ajută cu deprinderi care trebuiau de mult însușite de către cei mici.
Competitivitatea părinților a rămas totuși aceeași. Cred că indiferent de vârstă toți cei care am avut părinți implicați am fost certați pentru note, performanțele școlare sau extra-școlare. Și asta facem și noi, acum, cu odraslele noastre.
A le cere copiilor să aibă calificative bune nu-i rău, atât timp cât nu facem din asta o obsesie. A ne dori ca al nostru să fie cel mai bun în ceea ce își propune nu-i nefiresc, atât timp cât înțelegem dinamica acestui concept: vor fi întotdeauna suișuri și coborâșuri.
Dar face toate acestea în timp ce noi eșuăm în rolul nostru parental, este absurd.
Ca părinți nu suntem doar finanțatori ai devenirii copiilor, ci și educatori. Primii. Cei mai importanți. Și constanți, pentru că le suntem alături în cele mai multe situații de viață.
Deprinderile de bază, politețea, igiena, se învață acasă. Dezvoltarea emoțională, modul în care fac față eșecului, tiparele de relaționare, tot aici le deprind.
Iar dacă noi nu suntem în stare a-i învăța să se lege la șireturi, lor de ce le cerem să poată schimba lumea?
Înainte de burse, trofee și medalii, trebuie să stea fundația pe care educația să poată ridica. Adică deprinderi de bază, trăsături de caracter, abilități de a comunica, de a lucra în echipă, de a învăța. Și dacă întrebați ce legătură au șireturile pantofilor cu acestea, să știți că nu-i un gest banal.
Ci este unul despre autonomie, despre coordonarea mișcărilor mâinii cu ochii și picioarele, despre dorința de a reuși singur, fără ajutor, despre ambiție, despre maturizare.