- 10/08/2016
Se spune că gradul de civilizaţie al unei ţări poate fi ghicit după modul în care îşi tratează copiii, bătrânii şi persoanele cu nevoi speciale. În acest caz, României ar trebui să-i crape obrazul de ruşine.
Încep cu cei mici. Nici măcar o instituţie a statului nu are înslesniri pentru copii. La paşapoarte, de exemplu, nu există ghişeu prioritar sau jucarii care să le atragă atenţia atunci când sunt pozaţi. În plus am văzut copii sub o lună veniţi în aglomeraţia de vară pentru a depune cererea şi a fi pozaţi. Ştiţi cum arată copiii sub o luna? Toţi la fel: o masă amorfă de carne, piele şi ţipat. Chiar este utilă fotografierea lor?
Dar ce să zic de instituţiile administrative ale statului când însăşi instituţiile de învăţământ tratează discriminatoriu copiii cu nevoi speciale? Câţi copii cu autism, Sindrom Down sau diverse handicapuri locomotorii îşi găsesc un loc confortabil în grădiniţe sau şcoli?
Dar las şi şcolile: mulţi dintre ei sunt abuzaţi chiar în familie. Ni se pare încă firesc să ne batem copiii, să-i etichetăm negativ, să-i pedepsim cu sadism, pentru că aşa cresc mari. Mari depresivi, mari anxioşi, dar mari.
Să mai zic şi de adulţii cu nevoi speciale? Tot la paşpoarte am văzut că rampa automatizată pentru cărucioare necesită, pentru a fi pusă în funcţiune, un telefon la unul dintre birouri. Nu s-a găsit o soluţie mai lesnicioasă şi decentă. Persoana care are vrea să urce, are nevoie de un telefon funcţional, plus o doză serioasă de răbdare. Toamna de o umbrelă şi iarna de nişte bolovani să nu-o ia vântul. Dar tot e bine, la Evidenţa Populaţiei în sectorul 6, nu au altă şansă decât să se teleporteze peste scările înalte şi abrupte. Nu există o altă cale de acces utilizabilă de catre cei care nu se pot deplasa.
Persoanele cu nevoi speciale vă pot spune oricum multe despre modul în care sunt plimbate periodic pe la diverse comisii, deşi handicapul lor este permanent, despre birocraţia infernală si, în general, despre lipsa sprijinului pe care ar trebui să-i primească din partea instituţiilor statului şi a comunităţii în general.
Despre bătrâni, ce să mai spun? Toată lumea remarcă acid că se înghesuie la cozi, dar nimeni că ar trebui să aibă totuşi ghişee prioritare, pentru că rezistenţa lor fizică este în declin. În plus, unii îşi pierd din auz, alţii din văz, mai toţi din capacitatea de a înţelege regulile noii lumi în care trăiesc. Au nevoie aşadar de interlocutori răbdători, calmi, capabili să reia explicaţia de acolo de unde se rupe uneori firul. Au nevoie de mai mult timp alocat, nu de presiuni, nervi, abuzuri.
La fel şi cu transportul în comun. O reglementare care să le dea gratuitate strict între orele cu circulaţie mai puţin intensă, i-ar ajuta să-şi planifice altfel călătoriile sau le-ar descuraja dorinţa uneori de-a dreptul periculoasă de a hălădui prin oraş.
Ba chiar aş îndrăzni să merg mai departe. Vârstnicii au nevoie de consiliere în deciziile pe care le iau, pentru că sunt ţinta predilectă a înşelătoriilor, a şmecheriilor, a ofertelor păguboase. Sau chiar a familiei, pentru că unii experimentează abuzul chiar din partea celor apropiaţi. Aşa cum există un telefon dedicat copiilor aflaţi în situaţii de risc, aşa ar trebui să existe şi unul dedicat celor în vârstă. Atât pentru a semnala potenţialele abuzuri, cât şi pentru consiliere. Nu întotdeauna rudele apropiate le sunt aproape să-i ajute şi de multe ori iau decizii riscante şi perdante.
În plus legislaţia ar trebui gândită pentru a descuraja elanul companiilor mai mari sau mai mici de a profita de naivitatea acestora. Sunt de notorietate acţiuni ale unor bănci sau firme din zona telecom care au gândit pachete speciale pentru vârstinici, prin speciale înţelegându-se dedicate jecmănirii acestora. A reacţionat piaţa, au făcut-o consumatorii, dar şi legislaţia trebuia la rândul ei să o facă.
Cei vulnerabili trăiesc aşadar într-un mediu nesigur, lipsit de empatie şi chiar capabil de abuzuri. Şi cum o schimbare instituţională mai are de aşteptat, poate noi, semenii lor, să ne schimbăm puţin priorităţile şi înţelegem că a fi civilizaţi înseamnă a-i trata pe cei aflaţi la nevoie cu sufletul deschis, cu mâinile dispuse la ajutor şi cu mintea capabilă de înţelegere.