Finalul de an mă prinde, ca de obicei, cu ceva probleme de reportat pentru cel ce va începe. Două dintre ele vechi, pururea arzătoare şi aparent de nerezolvat. Altele doar puse pe listă pentru a fi bifate, în speranţa că se vor întâmpla.
Am constatat astfel că, din păcate, în viaţă nu există scurtături. După ce mergem multă vreme prin coclauri fără sens, bântuim bezmetic prin propria noastră existenţă, fără rost şi fără direcţie, este imposibil de găsit apoi o cale scurtă şi uşor de străbătut spre un final fericit. Orbecăiala continuă aşadar, de această dată invers, până când dibuim drumul corect.
Şi parcă e mai greu la întors, pentru că purtăm cu noi greutatea greşelilor, a dezamăgirilor noastre şi a celor pe care le-am provocat, a eșecului, a durerii. Dar nu există scurtături, ci aceleaşi drumuri lungi si întortocheate, în care să demonstrăm că am învăţat lecţiile, că ştim să trecem cu brio obstacolele şi putem ocoli cu graţie capcanele.
În 2017 mai am aşadar de orbecăit, de căutat, de dibuit. De sperat, de corectat, de muncit. De luat decizii amânate, de trăit consecinţe asumate, de bucurat pentru fiecare pas mic făcut pe drumul cel bun.
Nici măcar nu ştiu ce rochie voi purta în noaptea dintre ani, semn că de mult n-am mai simţit nevoia să mă îmbrac de gală, să mă simt specială, să port acea pereche de pantofi criminală. Dar ştiu sigur că voi avea cu mine îndoieli, tristeţi, speranţe, zâmbete, dorinţe. Şi certitudinea că nu există scurtături.