Zilele acestea subiectul violenţei din familie a împărţit ţara în două: cei care spun că a agresa verbal şi chiar fizic copiii este inevitabil şi cei care resping din start această opţiune.
Problema este, ca în cazul oricărei controverse, că ambele tabere sunt bine înarmate, dar şi prea blindate în a înţelege nuanţele.
De ce sunt părinţii agresivi?
A trebuit să-i explic copilului meu la începutul anului şcolar în curs câte ceva despre agresiune, agresori, abuz, violenţă. Mi se pare esenţial să stie că agresiunea nu este cauzată de victimă, ci este o reacţie a celui care o practică. Este despre agresor, despre frustrările lui, despre slăbiciunile sale. Toți avem zile grele, oameni care ne enervează, momente limită. Totuși, doar unii aleg să se descarce pe ceilalți pentru ceea ce li se întâmplă.
La fel este şi cu părinţii. Când rămân fără soluţii, neputinţa din ei urlă, lovește. În plus există şi cazul în care au nevoie să-și descarce sacul de nervi și stări negative de peste zi peste capul cuiva.
Este simplu să ţipi la un copil. Se opreşte imediat, comportamentul indezirabil este stopat pe loc. Şi este chiar util în situaţii de pericol iminent.
De exemplu, copilul o porneşte în grabă spre aragazul pornit. Nu mai stai să negociezi, să explici, foloseşti un ton mai mult decât ferm să-l opreşti.
Problema este că nu întotdeauna ţipetele pornesc de la comportamente cu potenţial periculos, ci de la probleme ale părintelui, de la o zi proastă pe care o are, de la niște nevoi pe care trebuie să le amâne. În plus, a educa un copil nu înseamna doar a-l ţine în zona de siguranţă, ci despre a-l învăţa cum să se poarte, ce să ştie, cum să facă.
Educația este aşadar un proces continuu care presupune o relație autentică de încredere şi respect reciproc. Copilul trebuie să fie convins de capacitatea adultului de a găsi soluții, de a își păstra cumpătul în momente dificile, de a învăța la rândul său, pentru a-l putea percepe ca pe un model. Educația nu este despre ceea ce ti se spune, ci despre ceea ce ţi se arată, despre modele de urmat, despre exemple concrete de acțiune.
La ce ajută violența?
Dacă un țipăt sau o ceartă pot fi înțelese în contextul exemplului de mai sus sau a altora similare (cine are copiii adolescenţi ştie ce spun), o palmă, un pumn, o lovitură, nu.
Pentru că nu au nici măcar o utilitate. Sunt erori care nu educă, nu preîntâmpină, nu elimină pericole. Doar dor, îndepărtează, complexează. Copilul învață că, așa cum aragazul arde, palma mamei doare.
Violenţa nu ajută. Dacă fierul se căleşte prin bătaie, caracterele se clădesc prin modele autentice de comportament şi acţiune.
Cum stau lucrurile în şcoală?
În contextul în care, ca părinți, ni se pare util să pocnim sau etichetăm negativ copilul, ce așteptări avem de la școală?
Pentru că și aici avem aceeași problemă, școala fiind o oglindă a societății. Profesorii, asemeni părinţilor cred uneori că educaţia este despre altceva: nu despre progres, modele, obiective îndeplinite, ci despre cine are dreptate, cine trebuie să câştige, despre a găsi scuze şi vinovaţi pentru propriile erori.
Astfel că dacă elevul nu știe ceva, este pedepsit cu o notă proastă. Apoi nimeni nu-i mai urmărește evoluţia, nu-l ajută să-și crească performanțele. Este treaba altcuiva, profesorul doar a semnalat că nu se descurcă, a pedepsit, a etichetat negativ. Şi este oricând pregătit să o facă din nou.
Aşa cum şi abuzul este despre agresori şi educația este aşadar despre educatori, fie ei părinţi sau profesori. Este despre calitatea lor umană și profesională, despre dorința lor de a fi mai buni, despre motivația de a face lucrurile în mod corect. Sau, despre scuza de rămâne într-o periculoasă mediocritate. Și despre a folosi metode de pe vremea lui Creangă pentru a crește copiii viitorului.