Trebuie să recunosc că în ceea ce mă privește nu am motive să mă plâng. Am găsit întotdeauna ajutor, drept e că uneori mai departe decât mă așteptam și îmi ies în cale oameni amabili. Nu mi s-a mai întâmplat de mult să-mi strice zen-ul cineva. Bine, exceptând clasicele persoane toxice pe care ni le scoate tuturor viața în cale. Dar cum altfel am putea descoperi oameni dragi nouă dacă n-am avea măcar câteva exemple de persoane detestabile.
Văd totuși în jur o răutate devenită pandemică. Oameni care se iau la harță din nimic, grobieni care aruncă vorbe anapoda doar să se simtă puternici, nervi, isterii, judecăți strâmbe de valoare. Competiții duse spre absurd.
E drept că pe șosele nu prea mai avem loc unii de alții. E adevărat că și prin firme a devenit cam aglomerat pentru vremurile astea și se tot anunță distanțări și răriri. Și da, ni se tot spune că opinia noastră contează, motiv pentru care am început să ținem prea tare cu dinții de ea.
Dar în ciuda a ceea ce credem, e loc sub soare pentru noi toți. Și pentru ambițiile noastre, visele noastre, realizările noastre, succesele noastre.
Demolând starea de spirit a celorlalți nu vom trăi mai bine. Aruncându-ne gunoiul emoțional acolo unde ne vine, facem aerul irespirabil nu doar pentru cei din jur, ci și pentru noi. Nefericirea, nerealizările, eșecurile nu trec pentru că jignim sau țipăm la primul om care ne iese în cale. Succesul nostru nu va fi mai mare pentru că îl luăm în derâdere pe cel din fața noastră.
E greu zilele acestea, asta știm cu toții. Și poate că așa a fost mereu. Dar cu cât suntem mai neciopliți și lipsiți de empatie, cu atât ne va fi mai dificil.
Nu știu cum reușesc cei puțini să rămână buni. N-am idee dacă ține de educație, reziliență, noroc personal sau putere psihică. Nu știu deci cum am putea rezolva criza asta de bunătate care se acutizează în viața reală, deși Social Media dă pe afară de buni samariteni.
Dar știu că mai păcătoasă ca orice virus sau boală grea este răutatea umană. Și cercul vicios pe care îl creează împreună cu nefericirea.