A venit momentul să declar grădiniţa un mare eşec. Nu ştiu dacă ea în sine, vă voi povesti la timpul potrivit (dacă uit, să-mi amintiţi!) că nu este ca şi cum am ratat alte opţiuni, oricum aceşti trei ani din viaţa noastră nu au avut până acum beneficii pe măsura consumului de energie şi timp alocat. Ba chiar au lovit serios în anumite privinţe, lucru care mă supără cu adevărat.
Mai sunt câteva luni şi se încheie, mi-aş dori să mă răzgândesc, dar şansele sunt minime spre nule.
Chiar îmi doresc să punctez la un moment dat cauzele, sunt multiple şi poate că ar ajuta pe toti cei implicaţi (inclusiv pe noi) să le depăşim. Dar mai ales pe cei care au început cu placa educaţiei timpurii formalizate, mă scuzaţi că vă trezesc, dar ne aflăm departe de punctul în care să fim pregătiţi!
Şi pentru că un eşec nu vine niciodată singur, mă aştept cumva la ce este mai rău şi de la şcoală.
Există, evident, două percepţii extreme privitoare la acest pas, pe care le-am observat în discuţiile altora cu cel mic.
Cea pesimisto-agonizantă:
“- Mergi la şcoală?
– Da!
– Vai de capul tău ce te asteaptă! Va fi groaznic, multă muncă, zero distracţie, nema copilărie!”
Partea cea mai nasoală este că imaginea aceasta este conturată şi de interacţiunea cu prietenii mai mari care deja au responsabilităti legate de şcoală. Nu o dată joaca este întreruptă de o mamă care află pe grupul de părinţi de o temă neprevăzută.
Mai mult decât atât şi la grădiniţă li se inoculează ideea unui mediu intolerant la greşeli şi foarte riguros, în care statul pe scaun este o necesitate, corvoadă şi pedeapsă în acelaşi timp. Ceea ce, fie vorba între noi, nu-i chiar departe de adevăr.
Cealaltă este idilică, conturată de oameni empatici care văd groaza pe chipul copilului:
“- Mergi la şcoala?
– Da!
– Super, îţi vei face noi prieteni şi vei învăţa o grămadă de lucruri noi!”
Cum va fi de fapt?
Cu toată sinceritatea recunosc că n-am habar şi asta i-am spus şi copilului! Aşteptările privitoare la grădiniţă au fost minime şi tot reuşim să terminăm ciufuliţi rău acest ciclu.
De la şcoală aşadar, chiar nu mai ştiu la ce sau cât să mă aştept. Scenariile sunt cele exprimate în dialogurile de mai sus: fie coşmarul continuă, fie se va transforma într-o poveste minunată. Plus cel pe care nu-l vizualizează nimeni. Specialitatea mea, cel de mijloc, în care agonia devine o corvoadă zilnică cu care ne obişnuim şi pe care o ducem ca pe un reumatism: doare ca naiba, dar măcar ştim că nu ne omoară. Am fost acolo, am mai trecut prin asta o dată.
La acest moment cel mai previzibil scenariu pare a fi, după cum spuneam, primul.
Dar simplul fapt că schimbăm decorul şi oamenii, poate schimba şi povestea. Apoi un nou început poate aduce cu sine şi noi motivaţii. În plus este posibil ca o parte din goana chiaună pe care o avem acum şi anumite priorităţi să se schimbe. Deşi nu-mi arde de optimism, nu strică să vizualizez situaţia şi într-o notă pozitivă.
Dar dincolo de noi şi situaţia noastră, întrebarea se păstrează pentru toţi părinţii şi copiii care vor intra la şcoală. Şi realitatea este că în ciuda multiplelor păreri, a analizelor temeinice şi a alegerilor extrem de motivate pe care le facem, nimeni nu ştie cum va fi de fapt.
Este posibil să se simtă mai mari şi mai responsabili. Să le placă noul statut. Sau, din contră, să simtă că nu fac faţă. Şi asta se întâmplă tot mai des din cauza formalizării excesive a unor informaţii tot mai empirice din conţinuturile şcolare şi nu pentru că nu-i duce capul. Sau să dea peste un grup de copii disfuncţional, în care stresului de la ore să i se adauge şi cel din pauze. O învăţătoare care şi-a pierdut rezerva de răbdare. Sau, din contră, un înger care să-i facă să vină la şcoală cu zâmbetul pe faţă. Să găsească o zonă în care să se simtă experţi şi asta să le dea entuziasm. Sau să devină brusc timoraţi şi din nişte copii care prindeau repede să uite şi ce au învăţat temeinic.
Nu ştim şi asta ar trebui să le spunem: poate fi oricum. Poate să îţi placă sau nu, poate să ţi se pară uşor sau greu, plictisitor sau interesant. Sunt prea multe “if”-uri până atunci. Dar în această mare de incertitudine, vom încerca să-i ajutăm pentru a le fi bine. Pentru că solutii există. Nervii să ne ţină pentru a le vedea şi implementa.
Vorba cântecului:
Que será, será,
Whatever will be, will be,
The future’s not ours to see
Que será, será…