“Ăsta este abuzul. M-a făcut să fiu o hârtie de muște pentru toți ciudații. O rană adâncă pe care o adulmecă.”
Este o replică din seria Baby Reindeer produsă de Netflix, despre care vorbește toată lumea. Un film greu de tot, dureros de urmărit, dar și generator de numeroase revelații.
Sinopsisul spune că avem șapte episoade care prezintă povestea unui aspirant la cariera de comediant, actualmente barman, și o fostă avocată care ajunge să îl urmărească excesiv online. Și nu numai.
În realitate lucrurile sunt mult mai complicate. Dar să ne întoarcem la revelații:
Prima este aceea că traumele nevindecate ale părinților devin ale copiilor. Nu vă dau spoilere, poate vreți să vedeți cu ochii voștri seria. Dar întotdeauna agresivitatea excesivă a părinților (aici prezentată subtil, aproape imperceptibil) are o cauză urâtă și niște efecte similare.
A doua este că atunci când îți dorești să prea mult, mult prea mult, și te identifici doar cu obiectivele și scopurile tale, riști să ajungi în situații indezirabile. Presiunea socială de a reuși, de a fi cineva, suprapusă peste o stimă de sine chircită, te duce fie spre a fi abuzator, fie abuzat. Victimă sau călău.
Nu în ultimul rând apare ideea (deloc ofertantă social) a victimei active. La un moment dat nu mai știi cine și cât este de vinovat, care sunt granițele normalității și cum se încalcă de fapt.
Eu, ca de obicei am extrapolat de la experiența individuală a personajului prezentat, la cea socială. Mă tot întrebam cum de apar, și în această campanie electorală, atâtea personaje grețoase și canalii absolute – pedofili, hoți, gunoaie umane pe locuri fruntașe ale sondajelor.
Iar răspunsul este la fel de inconfortabil ca vizionarea filmului cu pricina: nu ne place să recunoaștem, dar suntem un popor de abuzatori și abuzați. Urâm copiii sistemic, îi chinuim de mici și cât putem de mult sub numele performanței, educației, devenirii sau pur și simplu pentru că ducem din generație în generație traumele care ne-au făcut pe noi “mari”.
Iar oamenii chinuiți au, după cum spune personajul nostru, o stimă de sine la fel de chircită, devenind astfel hârtie lipicioasă pentru muștele sociale.
Nu mi-e clar dacă să vă recomand sau nu filmul cu pricina. E greu, foarte greu. Te poartă prin niște cotloane psihologice complicate și dureros de accesat. Dar este și vindecător în felul lui. Dați play doar dacă vă știți cu toate țiglele aliniate bine pe casă. Și țineți telecomanda aproape, eu am avut câteva secvențe la care pur și simplu a trebuit să dau pe repede înainte.