Pe vremea mea (maică!), tratamentul stomatologic al copiilor era un coşmar. Mergeai de mânuţă cu unul dintre părinţi până la policlinică unde stăteai la o coadă infernală citind afișele de propagandă medicală din sala de aşteptare şi auzind bâzâitul sinistru al aparaturii medicale. Pentru variaţie se distingeau periodic exprimări ale ţâfnei personalului medical, copleşit cu siguranţă de ritmul infernal de lucru.
Când îţi venea rândul nu avea nimeni timp de pregătiri psihologice sau explicaţii, deschideai gura şi fie acceptai tratamentul, fie ieşeai din cabinet în puternice urlete motivaţionale pentru cei ce îşi aşteptau rândul şi pentru părinţii care jurau că nu mai pun piciorul acolo.
Îi mulţumesc mamei mele pentru că a insistat să mă ducă în ciuda situaţiei deloc prielnice şi că a căutat continuu soluţii mai bune. Aproape inexistente, dar tot a găsit. Şi mulţumesc maşinii de propagandă că m-a ajutat mult în a duce o viaţă de adult sănătoasă: speriată de hidoasele afişe care tronau semeţe pe holurile policlinicii, nu m-am apucat nici de băut, nici de fumat. Păcat că pe atunci ciocolata nu era nici măcar în poze!
Oricum rezultatul zbaterii din copilărie a fost o dantură proastă, asortată riguros cu o frică teribilă de a călca în cabinetul stomatologic. (*)
Am ocolit aşadar stabilimentele respective cu mare sârg, dar motivat, aşa cum îi stă bine oricărui adult responsabil: dacă aveam bani, nu aveam timp, dacă aveam timp, aveam și altceva mai bun de făcut cu el, iar dacă mă apuca cheful ramâneam brusc fără bani din cauza unor cheltuieli neprevăzute. Unii i-ar zice autosabotaj, dar eu nu aş fi de acord cu ei!
Până într-o zi când m-am trezit cu jumătate de faţă mutilată de un proces patologic al unuia dintre molari şi cu nişte dureri infernale. Evident că am găsit atunci timp, bani, chef şi m-am prezentat de urgenţă la doctor. A urmat un tratament îndelung, costisitor şi neplăcut, dar care nu a egalat disconfortul celor trei zile de mâncat supă cu paiul.
Mă ştiţi că învăţ din orice şi mai ales din lecţiile care costă mult! De data asta am aflat că oricât de frică îmi este de ceva, vine momentul în care consecinţele temerilor mele sunt mai dureroase decât frica în sine. Şi acela este momentul în care o depăşesc, măcar punctual dacă nu definitiv.
La mine a fost vorba despre un semnal puternic şi evident. Dar uneori lucrurile nu sunt atât de clare. Totuşi o minimă analiză demonstrează cu certitudine că frica este mult mai agonizantă, iar efectele ei sunt mult mai nocive decât comportamentul/ decizia/ schimbarea pe care o împiedică.
De exemplu frica de examen provoacă tendinţa de a ne gândi obsesiv la el zi şi noapte. Deci insomnii, adică oboseală, aşadar un plus de putere incapacităţii de a ne concentra. În loc să recapitulăm, să sistematizăm informaţii şi nu în ultimul rând să ne odihnim şi relaxăm pentru a face faţă efortului intelectual intens, ne pierdem energia şi forţa neuronilor repetând obsesiv acelaşi refren anxios.
Frica de doctor ne poate duce la situaţii periculoase din punct de vedere medical. Chiar şi în cazul dintilor, infecţii puternice în apropierea centrului nostru de comandă nu sunt de ignorat. Nu mai spun de altele mai grave.
Frica de divorţ ne obligă să traim o condamnare la nefericire pe viaţă. Frica de greşeli ne pironeşte în situaţii oricum eronate. Frica de eșec ne îndepărtează de succes.
Iată că anxietatea ne împiedică să trăim normal, sănătos. Avem senzaţia că o facem, dar trăim cu ardoare temerile şi nu viaţa. Alergăm continuu de pericole, într-un maraton obositor și inutil.
Problema cu frica este că apare în dotarea umană standard ca mijloc de protecţie, deci nu o putem elimina din viaţa noastră. Avem aşadar nevoie de strategii de a o transforma într-un simplu instrument de alertă, reuşind să-i setăm “notificarile” corecte: nu orice strănut necesită programare la medic, nu orice pas înainte este spre prăpastie, nu orice risc este unul de viaţă şi de moarte.
Iar dacă nu putem singuri, trebuie să cerem ajutorul. Anxietatea și depresia scăpate de sub control au efecte devastatoare pentru omul modern.
Acestea fiind zise, trebuie să ajung iar la stomatolog. Sunt şi eu curioasă cât va dura până regăsesc timpul, cheful si bugetul să o fac după ce la ultimul detartraj o doamnă în halat bleu ciel s-a răzbunat pe gingiile mele pentru toate neîmplinirile, frustrările, supărările sale, plus ale moşilor şi strămoşilor ei.
(*) De aici reiese o clasică lecţie de parenting: din bine poate ieşi bine sau rău, dar din rău iese doar rău, deci străduieşte-te ca părinte să faci doar bine.